x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Aşa ceva nu se întâmplă niciodată

0
Autor: George Arion 04 Feb 2011 - 09:25
Aşa ceva nu se întâmplă niciodată


Crimele se înfăptuiesc din gelozie, dorinţă de înavuţire, invidie, răzbunare, în cursul unei încăierări, în urma unui viol... Sunt o consecinţă a nebuniei... Omorurile pe care le consemnează Anne Holt în „Aşa ceva nu se întâmplă niciodată” sunt comise din... plictiseală.

Inger Johanne Vik şi Yngvar Stubo sunt din nou prinşi în mecanismul unei anchete complicate. Dar ei au un alt statut social decât în „Eroare judiciară”, prima carte în care am făcut cunoştinţă cu ei. S-au căsătorit şi au şi un copil de câteva săptămâni. Stubo n-are însă parte de concediul paternal! Este rechemat la slujbă pentru ca să elucideze o serie de crime cărora le cad victime personalităţi cunoscute la nivel naţional.

Scena crimei arată înfricoşător în toate cele patru cazuri. Unei vedete de televiziune i s-a tăiat limba, după care a fost sugrumată, unui jurnalist i se înfige în ochi un stilou; după ce i se curmă zilele, unei politiciene i se vâră un Coran legat în piele între coapse, iar unui sportiv i se taie un deget şi i se lipeşte pe trăga­ciul armei aţintite spre el. Ca să folosesc titlul unei cărţi de-ale mele, avem de-a face cu nişte „crime sofisticate”. Iar presa aţâţă şi mai mult jarul şi stârneşte panică, prezentând profanarea simbolică a cadavrelor, şi acuzând poliţia că bate pasul pe loc.

Culmea – cu toate că trec multe săptămâni de la săvârşirea lor, nu li se descoperă mobilul şi legătura dintre ele. Iar omuciderile fără nici un scop sunt cele mai greu de rezolvat. Fapt şi mai extraordinar – crimele amintesc de unele comise în SUA şi studiate la Quantico de viitorii ofiţeri ai FBI-ului.

Dar Stubo nu e singur. Poliţistul cu experienţă este ajutat de soţia lui, un profiler vestit. Desigur, nu au liniştea necesară pentru a se concentra numai asupra acestor enigme. Se ocupă cu schimbarea scutecelor noului născut, îl leagănă, îl hrănesc, se îngrijorează la orice plânset pe care îl aud. Sunt obosiţi şi beau multe cafele pentru a combate somnul. Cu toate acestea, nu se dau bătuţi, rămânând doi profesionişti obsedaţi de meseria lor. Nu au parte de relaxare nici când gătesc, când stau la masă cu un prieten sau beau un pahar cu bere. Umbra neliniştitoare a ucigaşului li se arată de pretutindeni. Frământările lor sunt scrupulos înregistrate: „Ce fac? Vânez fantome şi umbre. Fără să găsesc nimic. Nu există nici o legătură, nici un punct comun, nici o parte în care s-o iau. Nici măcar o cărare invizibilă sub ierburile înalte. Lovesc în ceaţă fără să ajung nicăieri...”

Până la urmă, din dezbaterile lor aprinse, din investigaţiile celorlalţi colegi ai lor se conturează profilul ucigaşului. E vorba de o persoană căreia îi place să trăiască periculos, pentru a alunga monotonia existenţei. Pentru ea, crima este ca un sport extrem, cu satisfacţii de mai lungă durată decât un zbor cu parapanta, o coborâre cu butoiul a Niagarei, sau o plonjare de la mare înălţime într-o apă cu stânci. Fiind şi inteligentă, şi metodică, şi precaută, nu lasă urme care s-o incrimineze. E dornică de aplauze, de ieşiri repetate la rampă, e însetată să se ştie în centrul atenţiei, pentru a-şi sărbători triumful, câştigând o competiţie la care a provocat poliţia.

Finalul cărţii este o surpriză de proporţii. Vik şi Stubo află identitatea ucigaşului. Dar nu pot formula nici o acuzare şi nu pot efectua nici o arestare. Cel mai frustrant lucru pentru un poliţist.

Norvegianca Anne Holt a fost ministru de Justiţie. A avut acces la multe dosare, excelente surse de inspiraţie pentru o scriitoare de cărţi poliţiste. Însă pentru romanul acesta nu a pornit de la ceva ce a descope­rit în arhive. Pentru elaborarea lui şi-a solicitat imagi­naţia cum, poate, rareori a mai făcut-o. Parcurgându-l îţi spui, aproape la fiecare pagină, că, într-adevăr, aşa ceva nu se poate întâmpla. Totuşi, se întâmplă, şi – cine poate băga mâna în foc? – nu numai în ficţiuni.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de