Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
FOTOGRAME
Ai impresia că totul este în van. Viaţa ţi se scurge în faţa calculatorului prin care se vede lumea.
FOTOGRAME
Ai impresia că totul este în van. Viaţa ţi se scurge în faţa calculatorului prin care se vede lumea.
Ştirile sunt alarmante. Planeta se încălzeşte, războaiele sunt peste tot. Crime. Accidente. Dispar urşii polari şi pădurile. Rata sinuciderilor este ridicată în ţările civilizate. Ai de lucru. Proiectul trebuie predat astăzi. Ai rate la bancă. Cursul leului s-a prăbuşit. E o criză politică şi economică. N-ai mai avut un concediu adevărat de zece ani. Ce-o mai fi făcând mama? Vorbiţi la telefon, dar nu v-aţi văzut demult. Ai pe desktop o pădure la răsăritul Soarelui. De când n-ai mai văzut un copac adevărat? De când n-ai văzut cerul? Stelele nu se văd în marile oraşe. Alergi acasă. Ecranele străzii te strivesc cu reclame. Ai impresia că totul e un film în care tu joci propriul tău rol. Uneori eşti expertul financiar, alteori eşti mama, alteori eşti vecinul cuiva sau prietenul cuiva cu care vorbeşti la telefon. Plângi la un film. De ce plângi? Dramele virtuale ale televizorului îţi amintesc faptul că eşti în viaţă. Că ai putea trăi cu adevărat dacă ai avea timp. Eşti ocupat cu rolurile tale şi nici nu mai ştii cine eşti. Te uiţi dimineaţa în oglindă şi îţi pari străin. Ai o greutate în piept, care nu mai dispare niciodată. Ca şi cum ţi-ar fi frică de ceva. De ce ţi-e frică? N-ai timp să te gândeşti la asta, pentru că ai prea multe lucruri de făcut. Pentru că trebuie să te gândeşti la viitor. Iar atunci când nu te gândeşti la ceea ce urmează, în clipele de odihnă, te gândeşti la trecut. La cum a fost. Clipa îţi scapă printre degete. Unde este viaţa ta? Cine eşti tu, cel care joacă toate aceste roluri? Cel care aleargă, care gândeşte, care proiectează, care socoteşte, cel care-şi face griji?
"Cine sunt eu?" Vine un moment pentru fiecare dintre noi să-şi pună această întrebare. Este o clipă esenţială. Întrebarea aceasta vine atunci când ceva din interiorul nostru trage semnalul de alarmă. Este o răscruce. Putem alege să ignorăm vocea interioară. Să ne prefacem că totul e în regulă. Să ne minţim. Atunci vom da vina pe societate, pe timpurile grele, pe Dumnezeu care e injust, pe sistem sau pe cei din jur. Ne vom petrece viaţa alergând după iluzii despre care vom pretinde că este realitatea. Iar la sfârşit vom spune că ne-am sacrificat pentru copii, pentru o firmă, pentru un ideal, pentru o idee. Că nu am avut timp de noi pentru că aşa e viaţa. Că nu ne-am găsit pe noi înşine, dar ne-am făcut datoria.
Sau putem alege să ne ascultăm inima, căci ea este aceea care întreabă atunci când ne privim în oglindă dimineaţa, ca o străfulgerare: "Cine sunt eu?". O să descoperim că dincolo de toate rolurile pe care le jucăm faţă de alţii se află ceva inefabil pe care unii îl numesc suflet şi care, ignorat, încearcă să ne atragă atenţia. O să descoperim că golul acela pe care îl simţeam înăuntrul nostru, greutatea aceea ca o piatră pe care o purtăm în piept vine din separarea de noi înşine. Prea ocupaţi cu grijile noastre, cu computerele noastre, cu proiectele şi filmele şi ştirile şi amintirile noastre, am uitat cine suntem. Am fost prizonierii minţii noastre, părăsindu-ne inima. O să descoperim că privind lumea prin intermediul ecranelor am uitat cum este lumea cu adevărat. Că vorbind la telefon şi pe messenger am uitat cum e să ne strângem în braţe. Că trăind dramele virtuale ale filmelor am uitat cum e să simţim emoţia propriei noastre vieţi. O să descoperim că nu mai vrem surogat de viaţă, ci viaţă adevărată.
Acesta este începutul unei uriaşe revoluţii interioare. O revoluţie a inimii regăsite care va schimba totul. Privindu-ne altfel pe noi înşine, îi vom privi altfel şi pe ceilalţi. Regăsindu-ne pe noi, cei aflaţi în spatele măştilor, vom şti cum sunt cu adevărat ei, cei care poartă măşti. Nu ne vor mai ajunge telefoanele, pentru că inima ne va cere să strângem mâinile celor pe care-i iubim. Nu ne va mai ajunge screensaver-ul cu pădure şi răsărit de Soare pentru că vom simţi nevoia unei păduri adevărate. Nu vom mai avea nevoie de emoţia filmelor de la televizor, pentru că viaţa noastră va fi plină de emoţie. Vom descoperi bucuria enormă care însoţeşte verbul "a simţi" în comparaţie cu uscăciunea imaginilor mentale. Regăsindu-ne inima, ne vom regăsi pe noi înşine. Regăsindu-ne pe noi înşine, îi vom regăsi pe ceilalţi.
Care este primul pas? Lăsaţi întrebarea "cine sunt eu?" să plutească în linişte, dimineaţa, între voi şi cel care vă priveşte din oglindă. Nu vă grăbiţi să răspundeţi, căci mintea voastră este cea care se grăbeşte. Ascultaţi liniştea aceea care urmează întrebării. Apoi aplecaţi-vă către inima voastră şi fiţi atenţi la ceea ce simţiţi mai curând decât la ceea ce gândiţi. Pentru fiecare răspuns pe care îl veţi primi, întrebaţi-vă inima: "Este adevărat că sunt doar atât?". De fiecare dată, inima vă va răspunde. Răspunsul ei îl veţi simţi.
Ai impresia că totul este în van. Viaţa ţi se scurge în faţa calculatorului prin care se vede lumea.
Ştirile sunt alarmante. Planeta se încălzeşte, războaiele sunt peste tot. Crime. Accidente. Dispar urşii polari şi pădurile. Rata sinuciderilor este ridicată în ţările civilizate. Ai de lucru. Proiectul trebuie predat astăzi. Ai rate la bancă. Cursul leului s-a prăbuşit. E o criză politică şi economică. N-ai mai avut un concediu adevărat de zece ani. Ce-o mai fi făcând mama? Vorbiţi la telefon, dar nu v-aţi văzut demult. Ai pe desktop o pădure la răsăritul Soarelui. De când n-ai mai văzut un copac adevărat? De când n-ai văzut cerul? Stelele nu se văd în marile oraşe. Alergi acasă. Ecranele străzii te strivesc cu reclame. Ai impresia că totul e un film în care tu joci propriul tău rol. Uneori eşti expertul financiar, alteori eşti mama, alteori eşti vecinul cuiva sau prietenul cuiva cu care vorbeşti la telefon. Plângi la un film. De ce plângi? Dramele virtuale ale televizorului îţi amintesc faptul că eşti în viaţă. Că ai putea trăi cu adevărat dacă ai avea timp. Eşti ocupat cu rolurile tale şi nici nu mai ştii cine eşti. Te uiţi dimineaţa în oglindă şi îţi pari străin. Ai o greutate în piept, care nu mai dispare niciodată. Ca şi cum ţi-ar fi frică de ceva. De ce ţi-e frică? N-ai timp să te gândeşti la asta, pentru că ai prea multe lucruri de făcut. Pentru că trebuie să te gândeşti la viitor. Iar atunci când nu te gândeşti la ceea ce urmează, în clipele de odihnă, te gândeşti la trecut. La cum a fost. Clipa îţi scapă printre degete. Unde este viaţa ta? Cine eşti tu, cel care joacă toate aceste roluri? Cel care aleargă, care gândeşte, care proiectează, care socoteşte, cel care-şi face griji?
"Cine sunt eu?" Vine un moment pentru fiecare dintre noi să-şi pună această întrebare. Este o clipă esenţială. Întrebarea aceasta vine atunci când ceva din interiorul nostru trage semnalul de alarmă. Este o răscruce. Putem alege să ignorăm vocea interioară. Să ne prefacem că totul e în regulă. Să ne minţim. Atunci vom da vina pe societate, pe timpurile grele, pe Dumnezeu care e injust, pe sistem sau pe cei din jur. Ne vom petrece viaţa alergând după iluzii despre care vom pretinde că este realitatea. Iar la sfârşit vom spune că ne-am sacrificat pentru copii, pentru o firmă, pentru un ideal, pentru o idee. Că nu am avut timp de noi pentru că aşa e viaţa. Că nu ne-am găsit pe noi înşine, dar ne-am făcut datoria.
Sau putem alege să ne ascultăm inima, căci ea este aceea care întreabă atunci când ne privim în oglindă dimineaţa, ca o străfulgerare: "Cine sunt eu?". O să descoperim că dincolo de toate rolurile pe care le jucăm faţă de alţii se află ceva inefabil pe care unii îl numesc suflet şi care, ignorat, încearcă să ne atragă atenţia. O să descoperim că golul acela pe care îl simţeam înăuntrul nostru, greutatea aceea ca o piatră pe care o purtăm în piept vine din separarea de noi înşine. Prea ocupaţi cu grijile noastre, cu computerele noastre, cu proiectele şi filmele şi ştirile şi amintirile noastre, am uitat cine suntem. Am fost prizonierii minţii noastre, părăsindu-ne inima. O să descoperim că privind lumea prin intermediul ecranelor am uitat cum este lumea cu adevărat. Că vorbind la telefon şi pe messenger am uitat cum e să ne strângem în braţe. Că trăind dramele virtuale ale filmelor am uitat cum e să simţim emoţia propriei noastre vieţi. O să descoperim că nu mai vrem surogat de viaţă, ci viaţă adevărată.
Acesta este începutul unei uriaşe revoluţii interioare. O revoluţie a inimii regăsite care va schimba totul. Privindu-ne altfel pe noi înşine, îi vom privi altfel şi pe ceilalţi. Regăsindu-ne pe noi, cei aflaţi în spatele măştilor, vom şti cum sunt cu adevărat ei, cei care poartă măşti. Nu ne vor mai ajunge telefoanele, pentru că inima ne va cere să strângem mâinile celor pe care-i iubim. Nu ne va mai ajunge screensaver-ul cu pădure şi răsărit de Soare pentru că vom simţi nevoia unei păduri adevărate. Nu vom mai avea nevoie de emoţia filmelor de la televizor, pentru că viaţa noastră va fi plină de emoţie. Vom descoperi bucuria enormă care însoţeşte verbul "a simţi" în comparaţie cu uscăciunea imaginilor mentale. Regăsindu-ne inima, ne vom regăsi pe noi înşine. Regăsindu-ne pe noi înşine, îi vom regăsi pe ceilalţi.
Care este primul pas? Lăsaţi întrebarea "cine sunt eu?" să plutească în linişte, dimineaţa, între voi şi cel care vă priveşte din oglindă. Nu vă grăbiţi să răspundeţi, căci mintea voastră este cea care se grăbeşte. Ascultaţi liniştea aceea care urmează întrebării. Apoi aplecaţi-vă către inima voastră şi fiţi atenţi la ceea ce simţiţi mai curând decât la ceea ce gândiţi. Pentru fiecare răspuns pe care îl veţi primi, întrebaţi-vă inima: "Este adevărat că sunt doar atât?". De fiecare dată, inima vă va răspunde. Răspunsul ei îl veţi simţi.
