x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Asfalturile de pe Kilimandjaro şi alte„prost-vestiri”

0
Autor: Nicolae R Dărămuş 10 Dec 2010 - 11:54
Asfalturile de pe Kilimandjaro şi alte„prost-vestiri” Nicolae R. Dărămuş/


141843-p1060755.jpg„În  rezervaţia Serengeti, armele nu mai dau glas decât pentru braconieri… Şi totuşi cred că mă înşel. Masaii, acei războinici care doar cu un secol în urmă înfruntau leul cu suliţa şi scutul, sunt acolo şi acum, cu cirezile lor de vaci. Suliţele li s-au tocit şi mai sunt scoase la lumină doar demonstrativ, spre bucuria grupurilor de turişti. În rest stau cuminţi în colibe, alături de sticle cu Coca- Cola. Iar leii nu cunosc limitele rezervaţiei şi nici vitele băştinaşilor nu sunt în cale afară de prudente. Şi leii fac «pagube în şeptel». Urmează plângerea la autoritatea de mediu, la cea cinegetică, autorizarea unei vânători.

Un avion sclipitor se va ridica din păienjenişul de asfalt şi beton al unei capitale europene, şi în câteva ceasuri silueta sa zveltă va umbri trecător cursul Nilului spre sud, spre izvoare, pentru a se odihni pe vreo pistă însorită, undeva la cumpăna dintre emisfere. Călcând greu, cu aer de învingător necondiţionat, va coborî din avion vânătorul: elegant, cu ochelari de soare şi haine «coloniale» gălbui, după moda ultimului catalog, cu vaccinurile bolilor tropicale la zi, înconjurat de zeci de sticle cu apă minerală şi felurite conserve, că, vezi bine, în Africa nu-i de glumit!… Va duce în mâini doar arma, afişând o totală indiferenţă faţă de restul bagajelor care înseamnă chiar condiţia esenţială a supravieţuirii sale.

Şi, de aici, totul e după canoanele ştiute: ghidul, automobilul 4x4, arşiţa amiezii cu leii tolăniţi sub cupolele accaciilor, focul tras prin lunetă, pipa aprinsă, fotografiile. Mai apoi, nu peste multă vreme, alt leu va călca graniţele nevăzute ale rezervaţiei, alte «pagube în şeptel», alt «vânător de lei». Atributul are o rezonanţă marţială implacabilă şi nu duce cu gândul nicicum la vaccinuri, ape minerale şi tablete antidiareice. E viril şi atât.

Deştepţii deschid drumuri şi proştii umblă pe ele. Incontestabilul adevăr l-am descoperit visând la savana africană. În urmă cu peste un secol, David Livingstone lega, păşind mereu în necunoscut, Atlanticul de Oceanul Indian. Pe Zambezi, ca o răsplată, îl aştepta «Mosi – oa – Tunia», adică «Aburii care tună», cascada pe care el avea să o boteze cu nume de victorie şi de regină, deşi cred că mai potrivit trebuie să îi fi părut numele ei vechi, cel cu rezonanţe de geneză. Mai târ­ziu, când zvonul morţii sale avea să prindă putere, alt temerar, Henry Stanley, pornea în căutarea sa. Şi, dacă destinul a făcut ca cei doi să îşi strângă mâinile în tăcere, vorbindu-şi bărbăteşte doar din ochi, undeva lângă apele Tanganikăi, asta nu înseamnă decât că la acea vreme romantismul şi curajul mai făceau casă bună. Marile spirite deschid drumuri...

Astăzi, pe urmele lor, purtaţi în avioane, maşini 4x4 şi ATV-uri, umblă «vânători de lei», topografi, geo­logi, agronomi, măcelari. Neînduplecat şi pur Kilimandjaro va privi uimit la limbile de asfalt ce îşi vor ţese păienjenişul la poalele sale, mai apoi la halele uriaşelor abatoare în care se va  frânge pentru totdeauna galopul marilor ierbivore africane. Poporul trebuie hrănit... Maşinării harnice vor scormoni pământul şi seminţe noi, necunoscute acestuia, îşi vor descătuşa puterile verzi sub sărutul apelor cuminţite în albii de beton, uitându-şi numele elegante ritmate ca ecoul bătrânelor tam-tamuri.

Despre viaţa tumultuoasă a savanei vor aminti doar numele unor locuri şi, prin vorbe, rar, unii oameni. Călătorul care se va opri spre a face plinul la una din sutele de benzinării ale fostei savane va putea asculta – sorbind o băutură răcoritoare – pe băiatul cu dinţi strălucitori şi salopetă portocalie, povestindu-i cu o mândrie tristă despre străbunii săi, despre suliţele lor, despre spiritul marelui rege leu, care, atunci demult, nu era doar un spirit. Călătorul le va asculta pe toate acestea cu un aer absent, cu paiul între dinţi, gândind mai mult la ale sale, la afaceri, istoria părându-i totuşi pitorească. Pitorească şi imaterială, ca orice legendă. Adică, numai bună de uitat.”

Publicasem textul de mai înainte în 1999, într-un volum intitulat „L’ours de Baisesco”, apărut, în franceză, la o editură luxemburgheză. Atunci, până şi mie scenariul închipuit îmi păruse oarecum rodul unei clipe de deznădejde, deşi ştiam bine că realitatea întrece imaginaţia. În septembrie 2010, o ştire a generat proteste vehemente ale opiniei publice la adresa guvernului tanzanian: prin câmpiile rezervaţiei Serengeti se va construi o autostradă.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de