Aşteptându-l pe Godot!

Mai multe intervenţii publice sau articole de presă emanând de la cei din cercul băncii centrale sugerează o străduinţă tenace şi concertată de inoculare a tezei că la originea tuturor problemelor actuale grave şi greu tratabile ale economiei din România se află aproape exclusiv ceea ce s-ar putea numi lăbărţarea statului. Cu cifre şi statistici se demonstrează că acesta s-a întins peste cât poate duce.

Şi, ca atare, pentru a prelua expresia dlui Adrian Vasilescu dintr-un articol semnificativ, fără o dietă severă n-o vom putea scoate la capăt! Noi, cine? Nu este prea clar! Noi, cei cărora li se amputează salariile şi pensiile, sau noi, cei care dispunem tăierea salariilor şi pensiilor?! În orice caz, potrivit tezei cu pricina, deficitul bugetar este cea mai gravă problemă a economiei şi tăierile menţionate sunt singurele ce pot aduce echilibru în finanţele publice şi, pe cale de consecinţă, în întreaga economie. Aceasta din urmă ar fi acum blocată de stat şi echilibrul financiar public ar urma să dea drumul economiei să crească din nou. Economia ar reveni la normalitate! Nu se spune însă când ar fi existat această normalitate ca să se revină la ea şi nici măcar în ceea ce ar trebui să constea. Nu mai vorbim despre faptul dacă pe actuala structură economică o asemenea normalitate ipotetică ar fi şi posibilă!

Oricum, trebuie constatat că puterea de convingere a acestei teze în ansamblul ei este formidabilă. Cu FMI la spate - care o împărtăşeşte integral sau este chiar la sorgintea ei - această teză a devenit chiar politică economică şi s-a transformat într-o cursă heirupistă de ajustare exclusiv fiscală. Totul cade pe Guvern, care este complet depăşit. Se insistă pe faptul că acesta ar fi incompetent, fără a se recunoaşte limitele obiective în a se şi face ceva. Se simte totuşi lipsa unui prim-ministru puternic, nu numai politic, dar şi în meseria de economist, care să se opună cu argumente schematismelor tezei cu pricina şi care măcar să pună întrebarea: domnilor, este chiar aşa cum spuneţi?!

Aşa că s-a ajuns în situaţia aproape caraghioasă în care toată lumea aşteaptă mântuirea de la ajustarea statului (reduceri directe şi indirecte de salarii şi pensii şi majorări de impozite şi taxe), urmând ca, după ce aceasta se va fi înfăptuit în linii mari, economia, eliberată de balast, să-şi dea drumul. Lipsesc însă din ecuaţie două piese de bază: care economie şi spre ce să-şi dea drumul?! Toată lumea îl aşteaptă pe Godot şi, ca în celebra piesă de teatru, Godot nu vine!
Teza lăbărţării statului ca explicaţie a tuturor relelor din economia din România porneşte de la premise false. Statul - într-adevăr incompetent, ineficient şi, într-o măsură, poate şi obez - este de vină de multe dintre relele existente, dar nu de dezechilibrele principale, de fond, din economie. Nu statul este la originea prăpastiei dintre consum şi producţie sau a datoriei externe fabuloase (din care deţine doar o părticică)! Acestea sunt produsul covârşitor preponderent al unei anumite dezvoltări a mediului privat şi, mai ales, al unei anumite expansiuni - de tip bananier - a capitalului străin. Şi, spre dezamăgirea susţinătorilor tezei în discuţie, aceste disfuncţii majore din economie nu pot şi nu vor fi soluţionate prin ajustările statului. Pur şi simplu, pentru că nu provin din lăbărţarea statului.

Teza şi politicile decurgând din ea convin băncii centrale, pentru că aruncă ajustările doar asupra Guvernului! Mai convin mediului de afaceri privat, pentru că îl absolvă de responsabilităţile în producerea marilor dezechilibre din economie. Şi, desigur, mai convin şi FMI, care încearcă să pună nota de plată a ravagiilor făcute de capitalul străin în România în cârca statului şi, prin el, asupra contribuabilului român.

Teza şi politicile decurgând din ea vor primi o lovitură când ajustării statului va trebui să i să pună punct, căci îşi va atinge limitele şi, cu toate acestea, economia nu va trece la înflorirea pe care i-o cântă menestrelii monetarişti interni şi externi.