Atacul morţilor în floare

Superdemocraţia cucereşte România. Dreptul de vot, pentru care atâta s-au luptat generaţiile, a devenit, în patria noastră feudalistă, cel mai la îndemână accesoriu al libertăţii indivi­duale. Nu simpla înscriere pe o listă cetăţenească şi folosirea mijloacelor birocratice de exprimare superficială a opiniei înseamnă performanţa noastră. În România anului 2009, după cum se ştie, au votat şi morţii, ceea ce totuşi nu s-a întâmplat în alte ţări, oricât de obişnuite cu democraţia, unde morţii au fost lăsaţi în morminte, nu s-a interesat nimeni de ei, de opinia lor, de voinţa lor politică, de calea pe care cred ei că trebuie s-o apuce ţara.

La noi, în duminica votului, schele­ticele mâini ale acelor morţi, desemnaţi de portocalii să se exprime prin vot, fluturau la suprafaţa cimitirelor şi, uneori, trosneau, atinse de începutul de viscol al momentului. Fireşte că toţi morţii ar fi dorit să voteze. Dar nu s-a putut. Cine îşi putea permite viteza aia fantastică de la ambasadele din străinătate, unde nişte oameni vii au reuşit să-şi termine toată treaba, pentru care au fost la circumscripţiile de vot, în 10 secunde?

Contestatarii votului prezidenţial se leagă, de exemplu, de codurile numerice. Încrederea în omul propriu-zis nu le mai ajunge acestor birocraţi ireductibili. Recurgând la alte coduri numerice, oamenii s-au simţit liberi, au mai glumit, ce dracului! Cine contează, numărul sau omul?

De ce trebuie să ne luăm după codul numeric, când omul e aici, lângă noi, şi-l putem determina să meargă într-o direcţie sau în alta? Ar fi o inadmisibilă restrângere a drepturilor omului, dacă nu chiar o crimă împotriva umanităţii, crearea unei relaţii de dependenţă între om şi codul său numeric.

Se mai insistă şi asupra altor aşa-zise infracţiuni care, cică, s-ar fi comis în duminica votului: votul multiplu, votul cumpărat, votul menit să fie anulat. De la nivelul individului însă la nivelul biroului electoral de circă, de judeţ şi naţional, inventivitatea celor care organizează alegerile funcţionează din plin. În fond, de ce să aibă Traian 300 de voturi şi Mircea 500 de voturi?

Ia să facem noi o operaţie de bun-simţ şi să dăm pe cele 500 lui Traian şi pe cele 300 lui Mircea. Şi, din treaptă în treaptă, suma starului portocaliu creşte. La care se mai adaugă hăhăitul.

Adevărate recorduri, în materie de densitatea populaţiei, s-au înregistrat pe străzi aproape necunoscute din marile oraşe. În Bucureşti, de exemplu, pe Strada Fagotului, să zicem, într-o căsuţă de chirpici de 14 metri pătraţi, plus coteţul porcului, erau înregistraţi 270 de cetăţeni cu drept de vot din Republica Moldova, Republica Ucraina, dar şi din alte ţări, cu un deosebit simţ al omeniei şi cu grija perfectei egalităţi de şanse. Unii dintre locatarii în cauză erau atât de flămânzi de democraţie, încât au votat în patru-cinci locuri, ca să consolideze republica noastră. Alţii au stat prin gări, ore şi ore, hăituiţi de propria conştiinţă, incapabili să-şi uite misiunea civică.

În unele sate, primari de sub zodia citricelor au dat, cu mult curaj, drept de vot şi animalelor de povară, şi porumbeilor zburători, şi copiilor de ţâţă.

Strigau ăia mici după laptele matern şi alde tăticu' le dădeau voturi în alb, ca laptele matern. Bătea vântul şi înfoia acoperişul locului unde se vota, scârţâiturile, bufniturile, în genere zgomotele erau contabilizate cu parcimonie la cine trebuie, să nu se piardă avântul naturii din care, de fapt, venim şi în care, tot de fapt, de întoarcem.

Dacă ar fi totuşi să analizăm critic acest spectacol de groază şi fraudă, ar trebui să condamnăm în primul rând indisciplina. Nu poate scăpa nimănui impresia, devenită convingere, că un creier suprem, bine structurat şi stăpân pe situaţie a dirijat toată această operaţiune abjectă de proporţii naţionale şi internaţionale. Este un naiv acela care crede că se pot obţine, din nimic sau din inversul opţiunilor, voturile dorite în America, în Basarabia, în Spania, în Italia şi pe teritoriul României de astăzi. Pot fi mulţi solişti valoroşi, se pot auzi bucăţi muzicale emoţionante, pe fragmente, dar impresia aceasta de cor dirijat până-n Sighet, Castellon, Orhei, Arad, Washington şi Sectorul 2 nu se poate realiza fără pregătirea minuţioasă a tuturor pentru capodopera fraudei.

Totuşi, maşinăria a scârţâit în unele judeţe şi în unele cimitire. Din motive necunoscute, unii morţi au fost recalcitranţi, alţii - comozi. Dacă, de pildă, doi faimoşi generali de poliţie decedaţi, Marin şi Dănescu, au putut fi invocaţi, fără ca ei să protesteze, pe listele celor care au votat, nu aceeaşi dorinţă de cooperare au dovedit-o diverşi militari cu grade mai mici care nici n-au catadicsit să se ridice, osişor cu osişor, din mormintele lor, să dea un semn de viaţă şi de moarte mareşali­ssimului apelor tulburi. Aşa că nu se poate vorbi despre unanimitate, ci doar despre o majoritate, bună şi ea, mai ales dacă şi Curtea Constituţională se va face că nu observă farsa. În orice caz, o dată cu aceste alegeri, România poate lansa un brand al ei: Organizăm alegeri de orice fel, garantăm victoria celui care ne angajează. Adresaţi portocala şturlubatică!