x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Atârnaţi, Afumaţi, Gâdilaţi...

0
Autor: Tudor Octavian 25 Apr 2009 - 00:00

- O staţie de tren personal, undeva, în Oltenia, se cheamă Atârnaţi. Dacă există Atârnaţi, dacă există Afumaţi şi Adunaţi, cu siguranţă există şi Crăcănaţi. Supăraţi, Guduraţi, Speriaţi, Gâdilaţi.



Poate c-ar fi nevoie de o reformă a onomasticii şi a toponimelor. Să le dăm locurilor şi oamenilor pedepsiţi cu nume care cer scuze şi explicaţii jenante o şansă. Haina îl mai şi face pe om, iar numele neîndoielnic. Evreii şi scriitorii ştiu ei ce ştiu, când îşi construiesc nume cu un înţeles şi cu o muzică alese.


- Toţi cei care am petrecut ani mulţi în cămine şi am mâncat cu droaia în cantine suntem marcaţi afectiv. Relaţiile noastre cu semenii se resimt pentru totdeauna de o nevoie îndelung neîmplinită de singurătate, de izolare în sine, de un "nu mă atinge, nu-mi vorbi şi nu tropăi în viaţa mea", străin celor care au dormit în camera lor, lângă mămica şi tăticul.

Memoria celor 13 ani de cămin, de somn colectiv, neigienic, plin de duhori şi biologii primitive ar fi trebuit să se compenseze cu deceniile următoare de nopţi dormite în familie, dar nu se compensează. E o memorie negativă care nu oboseşte. Prea multă colectivitate dă infirmităţi sufleteşti fără soluţii. Dă şi unele tării interioare, de care n-ai cum să te bucuri, fiindcă sunt dublate de solitudine.


- Stalin, Lenin şi Ceauşescu sunt cele trei nume ale sorţii care mi-au tăiat calea ani şi decenii de-a rândul, de când mă ştiu şi până azi. De unul singur şi uneori ajutat de oameni de o seamă cu mine m-am străduit să scap de emanaţia lor nefastă înconjurându-mă de numele unor Eminescu, Beethoven, Vermeer, Tonitza, dar numele celor patru şi al altor totalitari m-au făcut să mă simt în chip definitiv român, în acelaşi chip în care te simţi definitiv condamnat de o suferinţă trupească cu care te naşti.

Efectul acestor nume asupra vieţilor noastre e nemăsurat de rău, nu pentru că am trăit într-un nesfârşit climat de neputinţă şi de ură, ci pentru că, ştiind cât de definitiv român sunt eu, cu acest stigmat al convieţuirii sub ei, sub steaua neagră a numelor lor, auzite şi citite zilnic ca o penitenţă de sute de ori, cu efectul nimicitor al picăturii chinezeşti, am ajuns să ne urâm, noi pe noi.


- O doamnă avocat, crescută la orfelinat, mi-a spus că din cele 150 de fete, care i-au fost colege, numai şase au terminat liceul şi numai două au urmat o facultate. Liceul era pentru noi cealaltă lume, din afara internatului - mi-a spus doamna avocat -, nu era lumea noastră.

Eu am fost trimisă la liceu, cam în acelaşi fel în care eram trimisă, fiindcă eram de încredere, să supraveghez bucătăresele ca să nu ne fure din mâncare. Cu facultatea, lucrurile au stat la fel, au decis câteva profesoare că trebuie să merg mai departe, nu eu. În orfelinat, ai masă şi pat, dar n-ai ambiţii. Te faci mare şi n-ai nici o direcţie, nimeni nu vorbeşte de ambiţii în viaţă şi de ziua de mâine.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de