Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Vrei să parcurgi Bucureştii fără să te loveşti de bucureşteni? Fă-o la sfârşitul săptămânii. Metropola de pe Dâmboviţa, liberă de înghesuială, respiră primăvăratic, prin castani, magnolii şi ierburi, şi se lasă privită ca o femeie frumoasă care ştie că n-are motive să ascundă nimic. Tot ce arată o avantajează.
Sâmbătă am bântuit un ceas pe Lipscani şi străduţele adiacente, reconsiderate de edili. Caldarâmul şi-a recâştigat pietrele cubice de granit, trotuarele, eliberate în mare parte de schele, au devenit accesibile. Mese şi scaune, de diverse forme, culori şi alcătuiri, s-au revărsat în străzile pe care le recunosc şi nu prea. Încep să caut cu privirea vechile consignaţii de unde am cumpărat cândva o frumoasă pendulă care nu funcţiona, dar pitea în ea timpul, rămas staţionar în granitul limbilor ei leneşe, un scrin dezmembrat pe care un bătrân restaurator, care lucrase la Peleş, l-a trecut prin măiastra lui chirurgie plastică, un scaun de birou cu picioare de leu. Aici era o prăvălie de nasturi, dincolo o croitorie, aici jos lucrau la fereastră, lăsându-se admiraţi din stradă, sticlarii. Clădirile proaspăt vopsite sunt şi acum. Ceva însă nu mai e. Mă simt – e bine sau e rău? – stând răsfăţat la o masă pe trotuar, lângă o îngheţată uriaşă, ca pe una dintre străduţele ce pleacă din Grand Place în Bruxelles. La masa vecină, câţiva tineri englezi, unul de culoare, beau bere şi cercetează o hartă a oraşului. Înainte m-am tot intersectat cu o familie de nemţi care poza, din toate unghiurile, o clădire pe care e scris “For sale” şi care părea să-i intereseze. Aici, extrag eu din memorie, era o mică prăvălie a unui armean. Avea de toate. Din interior se revarsă muzică grecească, iar tabla, scrisă cu creta şi plantată în stradă, aşa cum am văzut în atâtea vechi oraşe europene, îmbie cu un meniu tipic regiunii Salonic. Ceva mă derutează şi încerc să pricep ce. Centrul istoric, slavă Domnului, începe să fie ce era cândva, degajând o vechime retrezită la viaţă. Încep să lecturez înscrisuri, reclame, nume de crâşme sau magazine. Iată-le, în ordinea în care se lasă descoperite de ochii mei, care încă văd fără cusur la distanţă: British Pub, Old City Lipscani, o vitrină prin care se văd rochii de mireasă şi deasupra căreia stă, ca o iscălitură cu grafica barocă, Christian Philippe. Mă încăpăţânez să citesc firme, tăbliţe, indicatoare, reclame: Trasser Gold, The Queen, Nigt Club, Comercial Palace. Pe o uşă stă scris Be in time! Şi probabil înăuntru se vând ceasuri. O întreb pe fata care a adus tava cu îngheţate ce e în clădirea de alături pe care scrie, undeva sus, Gralich. Nu ştie, cu toate că zilnic lucrează la doi paşi de Gralich! În diagonală, pe colţ, se află Authentic Fossil, mai încolo, cineva te cheamă cu Food şi un Travel concept store.
Am umblat prin recalificatul nostru centru istoric şi m-am simţit ca pe străduţele ce dau în Piaţa San Marco din Veneţia sau în centrul Luxemburgului. Aceleaşi înscrisuri, aceleaşi mărci de bere, un limbaj internaţional valabil şi-n Singapore, şi-n Barcelona, lângă Sagrada Familia, şi-n cartierul Placa de lângă Acropole, şi pe malul întunecatei mări nordice, la Gdansk. Mondializarea şterge identităţi? Într-o anume măsură, da. Sâmbătă, cetrul istoric e, până-n prânz, cutreierat doar de câţiva străini somnoroşi şi rătăciţi. Tineretul autohton îşi revendică mesele din străzi spre seară, când e greu să mai găseşti un scaun liber.
Mă retrag, pe lângă Banca Naţională, spre locul unde mi-am lăsat automobilul. În oglindă cu peretele isăresc te îmbie Rembrandt Hotel (de ce nu Hotelul Luchian sau Nicolae Grigorescu?) şi Grand cafe Van Gogh. Doi paşi mai încolo, pe un carton prins de bara unei schele, stă scris cu litere mari “Atenţie, cade tencuiala!”. În sfârşit, iată şi un comunicat autohton, plin de inspiraţie şi de viaţă, ca o cartelă de pâine. Mă gândesc cu groază la biata familie de nemţi care se scurge senină pe sub cartonul care ar trebui să le dea de ştire că le-ar putea pica ceva în cap. Deasupra, mult mai mare e un înscris lung care se încheie cu cuvintele… for a changing world. Centrul istoric al Capitalei merită văzut, aşa cum merită văzută orice altă frântură de istorie şi civilizaţie mondială. Începem să fim ca toată lumea.
P.S. Să nu vă închipuiţi că reduta lui Mugur Isărescu n-are şi ea parteneriatele ei anunţate caligrafic la şosea, tot pe străineşte bineînţeles – un program de “bike sharing” cu Green Revolution!
