Aurele sfinţilor

Prin canonizare biserica recunoaşte că persoana canonizată are darul sfinţeniei, iar aura pictată în jurul capului unui sfânt confirmă sfinţenia sau calitatea de mijlocitor al sfântului între om şi Dumnezeu. Toţi sfinţii sunt repre­zen­taţi în icoane ca purtători ai unei aure în jurul capetelor. Acesta este – în fapt – câmpul de lumină sau câmpul de energie prin care sfântul continuă să lucreze pentru oameni şi după moartea fizică. Este semnul recunoaşterii vieţii de după moartea corpului fizic şi al pu­terii sfântului de a mijloci legătura dintre omul care se roagă şi Dumnezeu. Câmpul de lumină rămâne viu, conştient, capabil de comuniune, dar şi de comunicare, deopotrivă cu omul care se roagă, cât şi cu Dumnezeu. Între om şi Dumnezeu se află sfântul şi aceasta-i, în fapt, mi­siunea lui.

Acelaşi câmp de lumină se află în jurul moaş­te­lor. Atingerea are mai degrabă rolul de în­tă­ri­tor al credinţei, dar – în esenţă – ceea ce face po­sibil miracolul pentru omul care atinge moaş­te­le este „lumina”, care continuă să vieţuiască pentru ridicarea omului din sferele suferinţe. Când ne rugăm unui sfânt cu toată inima, când in­trăm în biserică animaţi de spe­ranţă, de cre­dinţă, de răbdare, de înţelegere şi de dorinţă de transformare, sfântul se apropie de noi. Nu-l vedem în carne şi oase, deşi sunt consemnate şi apariţii ale sfinţilor, dar şi apariţiile îi arată tot în veşminte de lumină. Putem simţi însă prezenţa sfinţilor sub forma unei transformări sufleteşti şi mentale, a unei stări de bine, a posibilităţii de a gândi mai clar, a unei intuiţii crescute, a puterii de a discerne şi a spera, a iubi şi a ne bucura.

„Lumina” sfântului continuă să trăiască şi ea este puntea de legătură dintre om şi Dumnezeu. Fără o astfel de mijlocire, omul căzut în păcat, în suferinţă, în furie, în ură, în orice altă stare de tulburare omenească, nu se poate ridica. El trăieşte ca şi cum ar fi învăluit într-o ceaţă, în ceaţa mincinoasă a minţii, care-i arată permanent că Iadul suferinţei este adevărul, iar Dumnezeu nu intervine pentru a-l salva. În fapt, omul poate ajunge atât de căzut, încât să nu mai spere, să nu mai creadă, să nu mai înţeleagă, să nu mai ierte şi să nu se mai bucure de existenţa unei realităţi, în care Dumnezeu este prezent. În ceaţa aceasta interioară şi exterioară, omul căzut vede puterea răului şi este atras către el. Omul nu are puterea să iasă singur din negura interioară, dar – se pare – nici sfinţii, şi nici Hristos, nici Dumnezeu însuşi nu-l pot „trezi”, până când el nu cere aceasta. Alegerea este prima acţiune, prima faptă şi ceea ce dezvăluie faptul că omul primeşte ajutor de la Dumnezeu dacă l-a cerut şi dacă l-a căutat.

Sfinţenia sau transformarea omului într-o fiinţă de lumină este expresia profundă a ceea ce înseamnă transformare. Sfinţii au fost şi ei oameni, iar unii dintre ei au avut vieţi atât de păcătoase, de tulburate şi de căzute încât am putea crede că ei n-ar fi putut fi iertaţi nicioadă dacă n-ar fi devenit sfinţi. Sfântul Ciprian, de exemplu, a fost vrăjitor mai întâi! Pentru noi, oamenii, este deosebit de important să înţelegem că, dacă de la un nivel de cădere atât de mare un om a avut şansa sfinţeniei, înseamnă că puterea lui Dumnezeu de iertare este nemăsurată. Oricât de căzuţi am fi, şi noi putem alege într-o zi să călătorim către descoperirea luminii din noi, iar lumina sfinţilor ne-a fost dăruită tocmai în acest minunat scop.

Vieţile sfinţilor ne pot fi călăuze pe drumul transformării de sine şi ne pot arăta deopotrivă capcanele, ispitele, frământârile şi, mai ales, puterea de îngăduire a suferinţei de care avem nevoie într-o viaţă de om. Fără sfinţi am bâjbâi cu mintea printr-un întuneric de nepătruns. Prezenţa luminii lor este – aşa cum a spus Părintele Arsenie Boca – mai puternică şi mai ajutătoare după dispariţia lor din corpul fizic. Prezenţa acestei lumini împrăştie frica şi aduce credinţa. Blochează minciuna şi ne poartă paşii către adevăr. Intervenţia sfinţilor în viaţa de zi cu zi este resimţită ca stare de spirit pozitivă, care face să se cureţe frica, furia, mânia, lipsa de speranţă, neîncrederea şi toate trăirile negative, de care răul se foloseşte pentru a ne îndepărta de Dumnezeu şi de virtuţile omeneşti (aura corpului uman se înfrumuseţează prin virtuţile omului, dar cu acest subiect voi reveni). În acelaşi timp, lumina sfinţilor devine lucrătoare în fapte, în evenimentele de viaţă şi-n reacţiile frumoase ale oamenilor, ca şi în răspunsurile lor ajutătoare, alinătoare sau vindecătoare!