Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Problema vitală a momentului actual o reprezintă pericolul întoarcerii la sistemul partidului unic. Nu neapărat al partidului comunist, cum se tem unii, ci al partidului unic în general, fie acesta carlist, comunist sau fesenist. (...)
Aniversarea CPUN ar fi fost un bun prilej pentru a dezbate problemele cu care se confrunta România în primele luni de după Revoluţie. N-a fost aşa. Atenţia opiniei publice s-a concentrat pe un scandal minor de la manifestarea aniversară. Una dintre problemele ivite din confruntările de la CPUN e valabilă şi azi: cea dintre Autoritarism şi parlamentarism. Sub acest titlu publicam, de altfel, în "Expres" din 18 februarie 1990 un comentariu dedicat şedinţei în care s-au discutat regulile de funcţionare ale CPUN. Reproduc mai jos pentru actualitatea lor evidentă fragmente din comentariu.
Chiar dacă într-o manieră mai puţin spectaculoasă decât cea anterioară, şedinţa Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională din 13 februarie 1990 a reliefat încă o dată cele două tendinţe net opuse din cadrul noului organism al puterii de stat şi, de fapt, din spaţiul vieţii noastre politice. Prima, întruchipată de partide, ar conta în efortul de a face din acest Consiliu un fel de miniparlament. De aici procedurile complicate propuse de unii reprezentanţi ai partidelor, insistenţa pe adoptare a votului secret, bătălia pe marginea fiecărui cuvânt din proiectul de document, cererea de întărire a dreptului de iniţiativă legislativă. Cea de-a doua tendinţă, reprezentată de domnul Ion Iliescu, mai mult sau mai puţin subtil şi de foştii frontişti, actualmente independenţi pur şi simplu, se întemeiază pe teza că noul organism trebuie să funcţioneze, înainte de toate, prompt şi eficient. De aici, insistenţa domnului Ion Iliescu şi a frontiştilor pe votul deschis, exprimat prin ridicarea în picioare (ca să difere de ridicarea de mână ceauşistă), pe limitarea dreptului de iniţiativă legislativă şi, în general, pe concentrarea puterii Consiliului în mâinile Biroului Executiv. Cele două lecturi s-au confruntat chiar şi în ceea ce priveşte conceperea acestei şedinţe. Domnul Ion Iliescu şi partizanii săi au văzut-o ca pe o simplă aprobare (cu amendamentele de rigoare, desigur) a unui proiect de document alcătuit de fostul Consiliu al FSN, în timp ce reprezentanţii partidelor, drept o reuniune menită a stabili un document final obţinut prin contribuţia egală a tuturor forţelor din sală. Domnul Ion Iliescu a considerat că partidele politice trebuie să se limiteze la nuanţarea şi completarea documentului definitivat de o parte a Consiliului Provizoriu. Partidele politice au cerut ca ele să poată propune în cursul acestei şedinţe nu numai amendamente la proiect, ci şi propriile propuneri de proiect. O nuanţă numai în aparenţă neînsemnată, pentru că posibilitatea partidelor de a avansa propriile proiecte ar fi consfinţit egalitatea deplină în noul organism a tuturor forţelor politice. Sunt aproape sigur că majoritatea telespectatorilor au fost încântaţi de tendinţa întruchipată de domnul Ion Iliescu. Partidele politice vor fi apărut multora preocupate de "chiţibuşării avocăţeşti", fascinate de discuţii sterile pe nuanţe prea subtile, sâcâindu-l pe domnul Ion Iliescu, prezidentul şedinţei, cu tot felul de observaţii care nu duceau la altceva decât la o cumplită pierdere de timp. Domnul Ion Iliescu se va fi înfăţişat, în schimb, ca un adevărat bărbat politic, practic, rapid şi eficient, obsedat de sterilitatea discuţiilor, obligat să suporte surâzător tot felul de sâcâieli ridicole. Preocuparea domnului Ion Iliescu pentru a rezolva cât mai repede problemele va fi apărut cu atât mai justificată cu cât ţara se confruntă cu grave dificultăţi economice şi social-politice. Discuţiile îndelungi şi complicate provocate de partide li se vor fi înfăţişat multora ca exprimând, în acest moment, dacă nu o atitudine iresponsabilă, atunci măcar una nepotrivită. Dacă ne gândim însă bine, majoritatea telespectatorilor se înşală profund. În acest moment, ţara are nevoie stringentă nu de poziţia concretizată de domnul Ion Iliescu şi de alţi frontişti, ci de cea reprezentată de partidele politice.
Şi iată de ce. Problema vitală a momentului actual o reprezintă pericolul întoarcerii la sistemul partidului unic. Nu neapărat al partidului comunist, cum se tem unii, ci al partidului unic în general, fie acesta carlist, comunist sau fesenist. (...)
Se ştie că dictaturile au adus întotdeauna drept argument al autoritarismului împotriva democraţiei ceea ce s-a numit "sterilitatea parlamentarismului". Tendinţa către rapiditatea de tip militar e astfel mult mai aproape de vechiul sistem decât tendinţa către dezbaterea îndelungată şi controversată, tipică parlamentarismului burghez. Fiecare moment de afirmare a sistemului pluralist, fie el şi în slăbiciunile sale fundamentale, cum s-a petrecut în şedinţele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, mult mai necesar revoluţiei româneşti în mişcare decât momentele de adoptare fără ample dezbateri a unor decizii, momente specifice autoritarismului.
Chiar dacă într-o manieră mai puţin spectaculoasă decât cea anterioară, şedinţa Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională din 13 februarie 1990 a reliefat încă o dată cele două tendinţe net opuse din cadrul noului organism al puterii de stat şi, de fapt, din spaţiul vieţii noastre politice. Prima, întruchipată de partide, ar conta în efortul de a face din acest Consiliu un fel de miniparlament. De aici procedurile complicate propuse de unii reprezentanţi ai partidelor, insistenţa pe adoptare a votului secret, bătălia pe marginea fiecărui cuvânt din proiectul de document, cererea de întărire a dreptului de iniţiativă legislativă. Cea de-a doua tendinţă, reprezentată de domnul Ion Iliescu, mai mult sau mai puţin subtil şi de foştii frontişti, actualmente independenţi pur şi simplu, se întemeiază pe teza că noul organism trebuie să funcţioneze, înainte de toate, prompt şi eficient. De aici, insistenţa domnului Ion Iliescu şi a frontiştilor pe votul deschis, exprimat prin ridicarea în picioare (ca să difere de ridicarea de mână ceauşistă), pe limitarea dreptului de iniţiativă legislativă şi, în general, pe concentrarea puterii Consiliului în mâinile Biroului Executiv. Cele două lecturi s-au confruntat chiar şi în ceea ce priveşte conceperea acestei şedinţe. Domnul Ion Iliescu şi partizanii săi au văzut-o ca pe o simplă aprobare (cu amendamentele de rigoare, desigur) a unui proiect de document alcătuit de fostul Consiliu al FSN, în timp ce reprezentanţii partidelor, drept o reuniune menită a stabili un document final obţinut prin contribuţia egală a tuturor forţelor din sală. Domnul Ion Iliescu a considerat că partidele politice trebuie să se limiteze la nuanţarea şi completarea documentului definitivat de o parte a Consiliului Provizoriu. Partidele politice au cerut ca ele să poată propune în cursul acestei şedinţe nu numai amendamente la proiect, ci şi propriile propuneri de proiect. O nuanţă numai în aparenţă neînsemnată, pentru că posibilitatea partidelor de a avansa propriile proiecte ar fi consfinţit egalitatea deplină în noul organism a tuturor forţelor politice. Sunt aproape sigur că majoritatea telespectatorilor au fost încântaţi de tendinţa întruchipată de domnul Ion Iliescu. Partidele politice vor fi apărut multora preocupate de "chiţibuşării avocăţeşti", fascinate de discuţii sterile pe nuanţe prea subtile, sâcâindu-l pe domnul Ion Iliescu, prezidentul şedinţei, cu tot felul de observaţii care nu duceau la altceva decât la o cumplită pierdere de timp. Domnul Ion Iliescu se va fi înfăţişat, în schimb, ca un adevărat bărbat politic, practic, rapid şi eficient, obsedat de sterilitatea discuţiilor, obligat să suporte surâzător tot felul de sâcâieli ridicole. Preocuparea domnului Ion Iliescu pentru a rezolva cât mai repede problemele va fi apărut cu atât mai justificată cu cât ţara se confruntă cu grave dificultăţi economice şi social-politice. Discuţiile îndelungi şi complicate provocate de partide li se vor fi înfăţişat multora ca exprimând, în acest moment, dacă nu o atitudine iresponsabilă, atunci măcar una nepotrivită. Dacă ne gândim însă bine, majoritatea telespectatorilor se înşală profund. În acest moment, ţara are nevoie stringentă nu de poziţia concretizată de domnul Ion Iliescu şi de alţi frontişti, ci de cea reprezentată de partidele politice.
Şi iată de ce. Problema vitală a momentului actual o reprezintă pericolul întoarcerii la sistemul partidului unic. Nu neapărat al partidului comunist, cum se tem unii, ci al partidului unic în general, fie acesta carlist, comunist sau fesenist. (...)
Se ştie că dictaturile au adus întotdeauna drept argument al autoritarismului împotriva democraţiei ceea ce s-a numit "sterilitatea parlamentarismului". Tendinţa către rapiditatea de tip militar e astfel mult mai aproape de vechiul sistem decât tendinţa către dezbaterea îndelungată şi controversată, tipică parlamentarismului burghez. Fiecare moment de afirmare a sistemului pluralist, fie el şi în slăbiciunile sale fundamentale, cum s-a petrecut în şedinţele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, mult mai necesar revoluţiei româneşti în mişcare decât momentele de adoptare fără ample dezbateri a unor decizii, momente specifice autoritarismului.
