Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Traian Băsescu a apelat la un truc folosit cu brio de-a lungul carierei
sale: autovictimizarea. L-a exploatat ca primar general al Capitalei,
ca pretendent la Preşedinţie, ca preşedinte.● Ion Cristoiu
Editorialele zilei
● Tudor Octavian: Cerşetori de bani gata ● Radu Tudor: Buzunărirea Armatei române ● Ionuţ Bălan: Cronica unei crize anunţate
Un observator cât de cât avizat al societăţii noastre n-are cum să nu constate că în istoria postdecembristă Traian Băsescu e unul dintre politicienii cei mai răsfăţaţi de presă. Nici Ion Iliescu, nici Emil Constantinescu n-au beneficiat de elogiile incredibile pe care le poţi citi sau auzi din partea unor jurnalişti când vine vorba despre Traian Băsescu. Mai mult, cu mici excepţii (Jurnalul Naţional, Sinteza zilei, de pe Antena 3, de exemplu), toate ziarele şi televiziunile sunt extrem de binevoitoare cu Traian Băsescu. Toţi ceilalţi politicieni – de la Călin Popescu Tăriceanu până la Ion Iliescu – au fost şi sunt ţinta unor campanii furibunde duse de aproape întreaga presă. Traian Băsescu n-a făcut obiectul nici unei campanii. E drept, din când în când, în câte un ziar mai apare câte o mustrare faţă de politica sa. În nici un caz însă o dezvăluire zdrobitoare, cum s-a întâmplat cu toţi ceilalţi politicieni. Liderii de opinie care-l critică pe Traian Băsescu pot fi număraţi pe degete. Vocile lor se pierd însă în corul laudelor deşănţate scrise sau vorbite de admiratori fanatici. Lectura unor texte din Evenimentul zilei, ziarul oficial al Preşedinţiei, din Cotidianul te pune pe gânduri. Nu e vorba despre comentarii prin care autorii îşi exprimă acordul cu politica dusă de Traian Băsescu. E vorba despre ode pur şi simplu, lesne de a fi înscrise într-un greţos cult al personalităţii. Mult mai grav, toţi aceşti maseuri de evidentă notă erotică ai personalităţii prezidenţiale se întrec în a-i ciomăgi zilnic pe toţi cei care îndrăznesc să nu creadă că Traian Băsescu e tot ce a putut ieşi mai bun din uterul patriei. Putem spune astfel, fără riscul de a greşi, că Traian Băsescu e politicianul postdecembrist cel mai răzgâiat de presă.
În pofida acestui adevăr cu valoare de axiomă, discursul de la Otopeni s-a vrut unul al unei victime a presei. Excelent actor, la nivel de absolvent de şcoală populară – un Costel Busuioc al teatrului românesc –, Traian Băsescu s-a înfăţişat drept un om pe cale de a fi strivit de o forţă înfricoşătoare: presa autohtonă. Aceasta a fost însă doar impresia actoricească a prestaţiei sale bazată pe multe note de bărbier de telenovelă: oftaturi, vaiete, exclamaţii, tulburări ale privirii. Conţinutul discursului ne dezvăluie însă un fapt surprinzător: Traian Băsescu nu ne-a înfăţişat nici un motiv cât de cât temeinic pentru a-l crede în prestaţia sa de victimă a dictaturii presei. Articolul din Jurnalul Naţional – îşi dă seama orice meseriaş din presă – nu s-a înscris într-o campanie în genul celor duse de Trustul lui Sorin Ovidiu Vântu împotriva lui Ludovic Orban sau împotriva taxei de primă înmatriculare. Mai mult, ţinând cont de audienţa unui ziar (chiar dacă beneficiind de un tiraj foarte bun), articolul n-a produs nici o emoţie la nivel de ţară.
Un alt argument invocat de Traian Băsescu în sprijinul ipostazei sale de victimă a fost campania dusă de împotriva ascensiunii politice a Elenei Băsescu. De observat însă că şi în acest caz Traian Băsescu a supralicitat loviturile primite:
1) Presa n-a inventat nimic în legătură cu Elena Băsescu. S-a mulţumit să difuzeze şi să comenteze secvenţele în care tânăra politiciană stâlcea limba română.
2) Presa nu s-a referit la viaţa personală a fiicei sale, deşi, între noi fie vorba, în cazul unui şef de stat, viaţa familiei sale e de interes public.
3) Presa nu i-a interzis Elenei Băsescu dreptul la replică. Mihai Gâdea, de exemplu, de la Sinteza zilei, a făcut apel la tânăra vlăstară să vină şi să-i dea o replică lui Bogdan Boza, contracandidatul ei.
Elena Băsescu n-a catadicsit să vină. Conţinutul discursului se referă la faptul că Traian Băsescu n-ar avea drept la replică. Complet fals! Mai mult decât toţi cei atacaţi în presă, domnia sa a putut interveni în emisiuni când a dorit. La Sinteza zilei, emisiune mai severă cu domnia sa, Traian Băsescu a intervenit telefonic de câteva ori, fără a fi pus la punct, cum se mai întâmplă, prin alte locuri, cu alţi politicieni. Cum se explică disproporţia dintre atitudinea presei faţă de Traian Băsescu şi tânguielile sale de victimă a presei? Foarte simplu. Traian Băsescu a apelat la un truc folosit cu brio de-a lungul carierei sale: autovictimizarea. L-a exploatat ca primar general al Capitalei, ca pretendent la Preşedinţie, ca preşedinte. E un truc foarte simplu şi extrem de eficient la un popor de telenovelă. Se iau nişte duşmani minori, fără putere în realitate, şi se înfăţişează ca nişte Forţe înfricoşătoare. Aceste forţe înfricoşătoare vor să-l strivească pe Traian Băsescu. Asumându-şi postura de David, Traian Băsescu nu se lasă însă: luptă pe viaţă şi pe moarte cu Goliatul.
Dacă în cazul suspendării ipostaza asta mai avea o urmă de credibilitate, în cazul criticilor anemice din presă, ipostaza e hazlie. Din nenorocire pentru noi, Traian Băsescu e completamente lipsit de umor. Când vine vorba despre el, desigur!
În pofida acestui adevăr cu valoare de axiomă, discursul de la Otopeni s-a vrut unul al unei victime a presei. Excelent actor, la nivel de absolvent de şcoală populară – un Costel Busuioc al teatrului românesc –, Traian Băsescu s-a înfăţişat drept un om pe cale de a fi strivit de o forţă înfricoşătoare: presa autohtonă. Aceasta a fost însă doar impresia actoricească a prestaţiei sale bazată pe multe note de bărbier de telenovelă: oftaturi, vaiete, exclamaţii, tulburări ale privirii. Conţinutul discursului ne dezvăluie însă un fapt surprinzător: Traian Băsescu nu ne-a înfăţişat nici un motiv cât de cât temeinic pentru a-l crede în prestaţia sa de victimă a dictaturii presei. Articolul din Jurnalul Naţional – îşi dă seama orice meseriaş din presă – nu s-a înscris într-o campanie în genul celor duse de Trustul lui Sorin Ovidiu Vântu împotriva lui Ludovic Orban sau împotriva taxei de primă înmatriculare. Mai mult, ţinând cont de audienţa unui ziar (chiar dacă beneficiind de un tiraj foarte bun), articolul n-a produs nici o emoţie la nivel de ţară.
Un alt argument invocat de Traian Băsescu în sprijinul ipostazei sale de victimă a fost campania dusă de împotriva ascensiunii politice a Elenei Băsescu. De observat însă că şi în acest caz Traian Băsescu a supralicitat loviturile primite:
1) Presa n-a inventat nimic în legătură cu Elena Băsescu. S-a mulţumit să difuzeze şi să comenteze secvenţele în care tânăra politiciană stâlcea limba română.
2) Presa nu s-a referit la viaţa personală a fiicei sale, deşi, între noi fie vorba, în cazul unui şef de stat, viaţa familiei sale e de interes public.
3) Presa nu i-a interzis Elenei Băsescu dreptul la replică. Mihai Gâdea, de exemplu, de la Sinteza zilei, a făcut apel la tânăra vlăstară să vină şi să-i dea o replică lui Bogdan Boza, contracandidatul ei.
Elena Băsescu n-a catadicsit să vină. Conţinutul discursului se referă la faptul că Traian Băsescu n-ar avea drept la replică. Complet fals! Mai mult decât toţi cei atacaţi în presă, domnia sa a putut interveni în emisiuni când a dorit. La Sinteza zilei, emisiune mai severă cu domnia sa, Traian Băsescu a intervenit telefonic de câteva ori, fără a fi pus la punct, cum se mai întâmplă, prin alte locuri, cu alţi politicieni. Cum se explică disproporţia dintre atitudinea presei faţă de Traian Băsescu şi tânguielile sale de victimă a presei? Foarte simplu. Traian Băsescu a apelat la un truc folosit cu brio de-a lungul carierei sale: autovictimizarea. L-a exploatat ca primar general al Capitalei, ca pretendent la Preşedinţie, ca preşedinte. E un truc foarte simplu şi extrem de eficient la un popor de telenovelă. Se iau nişte duşmani minori, fără putere în realitate, şi se înfăţişează ca nişte Forţe înfricoşătoare. Aceste forţe înfricoşătoare vor să-l strivească pe Traian Băsescu. Asumându-şi postura de David, Traian Băsescu nu se lasă însă: luptă pe viaţă şi pe moarte cu Goliatul.
Dacă în cazul suspendării ipostaza asta mai avea o urmă de credibilitate, în cazul criticilor anemice din presă, ipostaza e hazlie. Din nenorocire pentru noi, Traian Băsescu e completamente lipsit de umor. Când vine vorba despre el, desigur!
