Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fugim de suferinţă ascunzându-ne în vis – refugiu fragil, dar singurul într-o lume în care hăituirea ne vine de peste tot. Existenţa într-o lume nedreaptă o compensăm căutând experienţele onirice, simple visări sau surogate ficţionale furnizate cel mai adesea de televiziune. Suferinţa zilnică, personală şi concretă, este înlocuită de una impersonală şi virtuală, dar suportabilă. În plus, apare ca beneficiu holograma sentimentului că dreptatea există şi se poate împlini.
Experienţa onirică indusă de consumul zilnic de televiziune are ca efect substituirea actului de justiţie real, absent în realitate, cu unul virtual. Se produce un catharsis satisfăcător şi total neviolent. Până de curând, omul era mulţumit doar cu condamnări şi execuţii publice care îi proiectau în faţa ochilor realitatea suferinţei şi a morţii – iluzie trăită că "s-a făcut dreptate". Dacă anticii îşi "descărcau" păcatele punându-şi mâinile pe un animal ce apoi era izgonit din cetate spre a le duce în pustiu, astăzi ţapul ispăşitor e tot mai mult virtual. E infractorul încătuşat, politicianul acuzat de corupţie, interlopul hăituit. Ne sunt prezentaţi seară de seară în emisiunile de ştiri ca dovezi ale unui act de justiţie aparent continuu. Figuri îngroşate până la grotesc pentru a se elimina orice dubiu privind apartenenţa lor la "băieţii răi". Aceste întrupări ale răului sunt raţii zilnice de ţap ispăşitor al căror consum descarcă acumulările de tensiuni, dezamorsând încărcătura socială şi evitând detonarea violenţelor cu efecte incontrolabile. Bomba va arde mocnit, bolborosind ca o mămăligă la foc mic. Conştiinţele nu mai ating masa critică de solidarizare explozivă, se trezesc individual precum se şi sting.
Unii directori şi realizatori de programe tv cred că prin excesul de expunere a "vinovaţilor" trezesc conştiinţele mai degrabă decât să le adoarmă. Un fel de "Deşteaptă-te, române!" rostit seară de seară cu obstinaţie, de ajunge să sune ca o placă stricată. Depăşirea măsurii în mediatizarea răului poate avea şi efect invers – "curăţirea" răufăcătorului, ca şi cum prin repetare, în loc să fie o dată în plus demonizat, i s-ar şterge contorul de "negativ". Descărcat periodic de gestiunea faptelor sale reprobabile, devine avatarul propriei sale persoane executate mediatic, mai proaspăt şi mai curat, apt să acumuleze noi şi noi nemulţumiri populare.
Roberto Quaglia crede că o dată cu filmul "Avatar" se instituie dreptul fiecăruia de a fi un erou. Avatarizarea cinematografică are un echivalent imediat în lumea politicii televizate: politicienii îşi pot scoate avatarurile în scenele periculoase, evitând riscuri electorale. De aici încolo, politica va veni mai degrabă din micul ecran. Unul dintre cei mai experimentaţi politicieni români, Octav Cozmâncă, afirmă că un partid poate câştiga astăzi alegerile cu cinci membri carismatici care să stea zilnic pe ecranele televizoarelor, dominând spectacolul social ca adevărate superstaruri din showbiz. Ignorând că în România e mai important cel care numără voturile, versatul politician creionează noul model de politică televizistică. Quaglia îşi încheia discursul despre justiţia onirică spunând că "apogeul acestei evoluţii a politicii va fi atins când fiecărui cetăţean i se va da propriul suport senzorial care să îi permită să recunoască, fie în candidatul pentru care votează, fie în învingătorul alegerilor, propriul său Avatar. Va fi Noua Lume a Democraţiei Finale, în care toţi vor fi profund şi schizofrenic convinşi că guvernează lumea, iar fiecare va putea să se învinovăţească pe el însuşi pentru eventuala sa opresiune şi persecuţie. O lume perfectă în care singura revoluţie posibilă va fi… sinuciderea revoluţionarului (sau, mai precis, auto-asasinarea)".
În spaţiul mioritic, personajul politic a devenit şi cel mai important substitut de programe tv, făcând o economie imensă bugetelor de producţie de televiziune, iar mogulii ar trebui să-i fie recunoscători. Emisiunile informative şi talk-show-urile s-au transformat în cele mai atractive telenovele şi sitcomuri pentru un popor care, spre a-şi desăvârşi sinuciderea, are nevoie de Traian Băsescu, acelaşi care, seară de seară, îi dă prilejul să-şi omoare timpul o dată cu ţara.
