Avem ţară şi după 1 Decembrie?

Dacă da, înseamnă că nu e totul pierdut, că lacrimile care s-au vărsat înainte ca noi să ne naştem şi să ne dăm cu părerea nu au fost zadarnice. Înseamnă că suferinţele pe care le-au resimţit cei mai mari şi mai încercaţi decât noi au avut un scop precis, de care nu trebuie niciodată să ne îndepărtăm. Înseamnă că bătăliile despre care citim în cărţile de istorie au şi astăzi un sens real, nu sunt doar poveşti de care să ne folosim pentru a ilustra cu succes amintirile celorlalţi, nu sunt doar invenţii de epocă pe care noi, astăzi, să le aducem în discuţie pentru a părea inteligenţi. Dacă da, înseamnă că lumina pe care am spus, cu voce tare sau cu vocea gândului, că o resimţim în Ziua Naţională nu a fost o minciună de campanie, nu a fost un joc politic cu reguli strâmte şi cu participanţi interesaţi. Dacă da, înseamnă că nu suntem nici ultimii din Europa tuturor, nici ultimii din România noastră, că zbuciumul pe care l-am arătat, punând steaguri la ferestre, nu a fost o regie din sezonul toamnă-iarnă, cu care să ne putem lăuda până la următoarele parade, până la următoarele tancuri scoase în stradă, în semn de patriotism, de dragoste necondiţionată faţă de ţara noastră şi de istoria sa. Dacă da, înseamnă că promisiunile pe care le-am auzit pe la toate posturile de televiziune nu au fost numai simple cuvinte aruncate din prea mult entuziasm, din dorinţa de a fi la modă, ci au cu adevărat un fundament stabil, pe care îl vom găsi, în acelaşi colţ al inimilor noastre, şi pe 2 decembrie şi pe 10 ianuarie şi pe 23 martie şi pe 20 iulie. Şi în orice altă zi a anului, în care nimeni nu ne obligă să fim români şi în care, totuşi, putem arăta că suntem.

Dacă nu, înseamnă cu lumea asta s-a degradat de tot, că ipocrizia ne-a fost trecută, fără să ne dăm seama, în cartea de vizită, în căsuţa poştală şi-n prenume, înseamnă că toate paradele cu care ne-am lăudat, de care am făcut caz pe la canalele de ştiri, nu înseamnă nimic pentru nimeni, cu excepţia copiilor cărora cu siguranţă le-a plăcut să vadă tancuri ca-n filme umblând pe bulevardele oraşelor. Dacă nu, înseamnă că tricolorul pe care l-am agăţat la fereastră nu e decât un fel elegant de a spune că nu vrem să facem notă discordantă şi că, dacă majoritatea o cere, punem steagul peste tot, la uşă, la geam, la clanţă, numai la inimă nu. Înseamnă că planurile acelea de a face din România o ţară mai bună, pentru copiii noştri, pentru părinţii noştri, pentru noi înşine, sunt doar nişte propoziţii corecte din punct de vedere gramatical, cu predicat, cu adjective pompoase, cu pronume neaccentuate înşelătoare, cu adverbe de tot felul, dar fără un subiect clar. Cine face din ţara asta un loc demn? Cine scoate la lumină binele? Cine schimbă, cu adevărat ceva? Mai ales după 1 Decembrie! E ziua noastră naţională, ziua în care, într-adevăr, ne permitem să fim buni şi uituci, să ne prefacem că ne e bine şi că mâine ne va fi extraordinar. Dar dacă e doar un scenariu, nu câştigăm nimic! Ce vedem la televizor, în fiecare dimineaţă, nu e film, nu e teatru, e realitatea în care ne consumăm destinele. Întrebarea e grea. Dar trebuie să dăm un răspuns, trebuie să spunem, mai devreme sau mai târziu, da sau nu...