Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cât de mult o fi decăzut poporul român dacă un banal telefon dat preşedintelui României de către primul-ministru al Rusiei a putut crea o adevărată comoţie naţională, prilejuind tele-analize în direct ale “istoricului” eveniment şi comentarii extaziate în presa scrisă?!
Dacă este ceva senzaţional în convorbirea dintre şeful statului român şi şeful Guvernului rus (domnul Putin a telefonat în toate ţările cumpărătoare de gaz rusesc cu tranzit ucrainean), aceasta este doar uşurinţa cu care cel dintâi s-a lepădat de “marele prieten” Iuşcenko împreună cu care ieşise din acelaşi ou portocaliu american, spre a sări în barca-amiral a armadei ruseşti a gazului.
Asemenea babei care s-a prezentat la concursul de frumuseţe doar spre a spune juriului ca pe ea să nu conteze, domnul Putin l-a sunat pe omologul român al domnului Medvedeev (la Sofia a fost căutat Premierul Stanişev, iar nu Preşedintele Pârvanov) spre a-l informa că de nereluarea livrării gazului se face vinovată Ucraina. După ce printr-un comunicat din care a lipsit “detaliul” că domnul Băsescu nu fusese nici singurul apelat, nici rugat să medieze în litigiul dintre Rusia şi UE, administraţia prezidenţială a făcut cunoscut lumii epocala întâmplare, apelatul personal a găsit util să sune câţiva jurnalişti dezvăluindu-le, sub acoperirea anonimatului, că i s-a propus să cumpere gazul destinat Ucrainei cu circa 250 dolari mia de metri cubi spre a-l vinde apoi Kievului la “preţul pieţei”. Care o fi fiind acest preţ atâta timp cât o bursă a gazului nu există, iar sursa este cvasi-monopolistă, nu se ştie? Oricum, diferenţa între preţul de cumpărare şi cel de vânzare este echivalentul la cursul zilei a celor treizeci de arginţi primiţi de Iuda potrivit faimosului său contract de livrare.
Este adevărat că Ucraina a greşit. Bazându-se pe depozitele proprii şi blocată în luptele interne dintre diferitele grupuri de interese oculte pentru împărţirea câştigurilor rezultate din circulaţia netransparentă a gazului, ea a mers la confruntare cu Rusia. Mizând pe solidaritatea automată a Occidentului a sperat că, din postura de victimă, va convinge o UE asediată de “Generalul Iarnă” să îi deschidă porţile. (în acest calcul unii văd şi o ultimă manevră a administraţiei Bush jr.) Socoteala de acasă nu s-a potrivit, însă, cu cea din târg. Poate şi pe fondul aşteptatei schimbări de direcţie în politica Washingtonului, Kievului i-a lipsit masa critică necesară unei susţineri eficiente. Pentru prima dată după “Revoluţia portocalie”, acuzele externe la adresa sa le-au egalat pe cele adresate Moscovei.
La rândul său Rusia, sătulă să vadă cum în orice dispută cu Ucraina lumea euro-atlantică se plasează de partea acesteia, s-a decis să îşi joace tare cartea spre a forţa UE să conchidă că regimul de la Kiev este problema şi să adopte o politică nouă în materie de energie, care să integreze interesele ruseşti şi să desfiinţeze monopolul ucrainean al tranzitului. Pe o atare cale ajungea şi la o soluţie convenabilă ei în disputa cu Occidentul privind statutul geo-politic al Ucrainei. Bine jucat, însă, ca de obicei, Moscova nu ştie unde să se oprească.
În această bătălie majoră intervin interesele minore ale lui Traian Băsescu. După ce a excitat rusofobia românilor făcându-se cutie de rezonanţă a criticilor americane la adresa Kremlinului, acum vrea să câştige voturi prin calmarea fricii de Rusia, sugerând existenţa unei antante speciale între Preşedintele-jucător român şi Premierul-preşedinte rus. După ce i-a exasperat pe liderii europeni cu insistenţa pentru primirea Ucrainei în NATO, oferind astfel Rusiei motive pentru un ucraino-scepticism militant, acum acceptă că nodul problemei gazului este la Kiev şi vrea să ofere Moscovei briceagul cu care să îl taie.
Susţinerea Ucrainei din perspectiva creşterii potenţialului confruntaţional cu Rusia a fost o eroare tactică. Abandonarea Ucrainei spre a obţine, în afara UE, simpatia Rusiei, este o eroare strategică. Ideea Axei Washington – Bucureşti garantată prin adoptarea neo-conservatorismului şi neo-liberalismului american în România a fost o crimă. Proiectarea unei Axe Moscova – Bucureşti, garantată printr-o nouă Constituţie care să consacre în România o republică prezidenţială de tip putinian, este mai mult de atât. Este o greşeală! Poate ultima.
