x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Azi a murit un om...

0
Autor: Marian Nazat 11 Apr 2008 - 00:00
Azi a murit un om...


Amurgirile în vîrstă sînt osîndiri irevocabile pentru păcate nenumite, nu altceva. Iar moartea e pretutindeni, o simţim în fiecare junghi sau frison, în fiecare vertij sau epistaxis pornit din senin. Rămînem din ce în ce mai singuri şi-n golul presărat cu morţile altora ne recunoaştem anevoie. Uşor, uşor, întunericul ne împresoară, iar în scăpătatul neguros desluşim, cutremuraţi de frică, raiuri de cruci. Lumea noastră se mută treptat dincolo, unde sîntem aşteptaţi de prieteni şi duşmani, de rude şi străini, de camarazi şi adversari plecaţi mai devreme să plivească răzoarele mortuare.



Indiscutabil, moartea ne face mai lucizi. Moartea celorlalţi, desigur. A noastră nu ne e de nici un folos, nu ne serveşte la nimic. Murim pur şi simplu. Închidem ochii şi ne lepădăm uşuraţi de trup. Ieri vorbeam cu cineva şi muşcam amîndoi din viitorul apropiat. Azi aflu că şi-a strîns clipele şi a plecat dintre noi. Asta înseamnă moartea: să pomeneşti la trecut despre un om cîndva viu. Un om prins între iubire şi ură, între bucurie şi tristeţe, între viaţă şi neviaţă, ce mai tura-vura. Dacă luciditatea căpătată din decesul atîtor morţi ar dăinui orişicît, cu siguranţă că omenirea ar lua-o razna şi-ar cădea în misticisme funeste. Dar luciditatea se topeşte pe nesimţite şi amnezia tămăduitoare ne vindecă de suferinţă. Sau de sperietură?, că sperietură se cheamă vremelnicia ce ne condamnă la sumbra luciditate. Şi-aşa păsuiţi prin graţia sorţii, uităm pentru un timp de tăcerea înfricoşătoare a morţii. O dăm la o parte, fără să cerem cuiva vreo socoteală. De-am apuca să împlinim ceva din rosturile pămîntene!, repetăm lamentîndu-ne întruna, temători şi fragili.

La tinereţe sîntem ocoliţi de idiosincrazii morbide, destinul n-are şi coborîre, e un urcuş neîncetat, inundat de lumina răsăritului. Apusul nu există. Risipim cu naivă dărnicie sentimente, gesturi, trăiri, de parcă am fi plămădiţi din veşnicie. Arar se-ntîmplă să observăm dispariţiile din jur. Abia cînd devenim părinţi ne gîndim la moarte altfel. Ne înspăimîntă perspectiva ca propriii noştri copii să devină orfani. O întrezărim numai şi e suficient ca să ne pierdem părelnica robusteţe interioară.

Maturi fiind, alergăm buimaci după himera împlinirii profesionale şi sociale, şi-n poala ei amăgitoare ne depunem idealurile de mucava, convinşi că rangul e totul. De gura lumii înghiţim pe nemestecate prejudecăţi cu toptanul, atenţi la echilibrul clădit din jalnice şi discutabile compromisuri. Moartea nu e unul dintre acestea, ci doar înlesnitoarea ascensiunii ce ne-a acaparat minţile şi inima. Venim gîfîind din spate şi moartea celor din faţă vacantează locurile la care tînjim vanitos. De dragul carierei se sacrifică aproape orice şi cine mai are răgaz să-şi asculte sufletul? Prieteniile vechi se destramă din motive de neexersare, din neglijenţă, iar cele noi se înnoadă anevoie şi mereu din interes. Conjunctura, calculul rece au prioritate şi sînt preferate implicării afective. Pragmatismul a învins definitiv şi trist emoţia pe Planeta Pămînt.

Amurgirile în vîrstă sînt osîndiri irevocabile pentru păcate nenumite, nu altceva. Iar moartea e pretutindeni, o simţim în fiecare junghi sau frison, în fiecare vertij sau epistaxis pornit din senin. Rămînem din ce în ce mai singuri şi-n golul presărat cu morţile altora ne recunoaştem anevoie. Uşor, uşor, întunericul ne împresoară, iar în scăpătatul neguros desluşim, cutremuraţi de frică, raiuri de cruci. Lumea noastră se mută treptat dincolo, unde sîntem aşteptaţi de prieteni şi duşmani, de rude şi străini, de camarazi şi adversari plecaţi mai devreme să plivească răzoarele mortuare. Din nefericire, viaţa nu-i o ciornă pe care s-o corectezi oricînd ţi se năzare şi la capătul căreia să ţi se pregătească miracolul întineririi. Dimpotrivă, la sfîrşit n-ai parte decît de regrete şi bătrîneţe. Iubirile neduse pînă la capăt vor rămîne pururi la fel, ca şi bătăliile pierdute, ori ca mîngîierile amînate, sau ca generozităţile înfrînate. Viaţa trăită e, înainte de toate, memorie. O memorie alterată de senilitate şi împuţinată de precaritatea fiinţei umane.

Azi a murit un om. Nu are importanţă cum se numea şi ce era. El poate fi oricine. Eu, tu, el, ea, noi toţi. Ieri încă trăia şi nimic nu-i prevestea moartea. De aceea nu s-a oprit din mers şi n-a privit înapoi. Nu s-a tocmit cu popii şi nu s-a băgat pe sub pielea sfinţilor dedaţi tranzacţiilor felurite. Era preocupat să mai zidească un etaj sau două la viaţa asta de împrumut. Să ajungă la cer întreg, nu cu sufletul slobozit de moarte. Dacă vă e apropiat, plîngeţi-l, dacă nu, reculegeţi-vă, căci mîine îi urmaţi voi! Fiindcă, se ştie, moartea nu-i compromis, asemenea vieţii. Aşadar, cît sînteţi vii, căzniţi-vă să fiţi niţel mai buni şi mai respectuoşi. Măcar cu moartea.

Citeşte mai multe despre:   editorial,   moartea

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de