Băiatu’ Nicu

Motivele pentru care nimeni nu-l iubea pe băiatu’ Nicu erau mai multe, dar noi, copiii, nu-l primeam la fotbalul cu mingea de cărpă, fiindcă azvărlea din picioare aiurea şi ne cotonogea. Băiatu’ Nicu locuia intr-un bordei, care nu părea chiar bordei, deoarece grădina de zarzavat a maică-sii nu se găsea, ca la toată lumea, in spatele casei, ci la stradă. Intr-un cartier de paiantă şi chirpici, un bordei e un stigmat. E dovada că nici casele de chirpici nu-s cine ştie ce, că-s tot un fel de n-ar mai fi. Băiatu’ Nicu era complet descentrat din cauza lui taică-său, care era sifilitic. Nu sifilisul bătrănului, de notorietate in port şi-n tot oraşul, ii ţinea la distanţă pe mahalagii şi pe mahalagioaice de ai lui Nicu şi nici cocioaba lor, abia răsărind dintre buruieni şi vrejuri de fasole, ci ideea că băieţilor şi fetelor din vecini, născuţi cu o mănă mai scurtă sau cu o căpăţănă mai mare, tot de la vreo boală ruşinoasă de-a părinţilor li se trăgea. Ce mai incolo, incoace, neamul lui Nicu ne stătea in găt la toţi, mari şi mici. Cănd tata ne-a adus vestea că băiatu’ Nicu s-a făcut boxer, mama a zis: "Ce bine de el. Dar şi de noi e bine". Asta voia să insemne că nimeni nu venea pe lume fără un rost şi că, găsindu-şi unul ca Nicu o slujbă, era hotărăt că şi copiii intregi la trup şi la minte n-aveau să rămănă pe drumuri, "fără salar". Pe vremea aceea, la Brăila, boxul era o meserie. Căt despre băiatu’ Nicu, o schilodire in plus sau nişte pumni in cap n-aveau cum să-i dăuneze. De fapt, băiatu’ Nicu nu era infirm, in sensul că i-ar fi lipsit ceva. Dimpotrivă, avea căte ceva in plus. Braţe mai lungi ca la alţii, picioare mai groase, un găt de taur, nu de om, două labe căt cazmalele. După primul meci al boxerului Nicu am fost fericit. Ceea ce la fotbalul cu mingea de cărpă era un dezavantaj, in ring era o nebunie. Nicu lovea la intămplare, ca o maşinărie stricată, publicul urla, deoarece adeversarul lui Nicu ori fugea, ori işi punea măinile-n cap şi Nicu rădea făcăndu-le semne prietenoase celor care-l strigau pe nume. Nicu işi mişca braţele la fel de dezordonat ca picioarele. Nici cănd mergea băiatu’ Nicu nu se mişca normal, ci impingea nervos un umăr inainte sau se oprea să se răsucească o dată ori de mai multe ori in loc. Unii il numeau Nicu-invărtitoru’. Inşurubările din ring erau un procedeu atăt de neobişnuit in box, că nici arbitrii nu ştiau ce să facă. Mai tărziu, cănd am văzut o reproducere a lui Buda cu o mie de braţe, la Nicu m-am găndit. Şi m-am găndit la el, intrucăt, aşa cum devenise peste noapte deliciul unui intreg oraş, tot aşa dispăruse. Işi dăduse singur un pumn in falcă, intărătat de larma din arenă şi fusese dus direct la spital. Dar nu la cel Municipal, ci la o clinică de psihiatrie, pentru că pe drum schilodise asistenta, şoferul şi un miliţian. Bietul băiat Nicu! Poate c-ar fi fost mai bine să-l fi primit să joace fotbal. Rupea el nişte picioare, lovind la nimereală in tot ce-i ieşea in cale, dar nu şi-ar fi zdruncinat de tot puţina minte pe care i-o dăduse Dumnezeu. Iar eu aş fi trăit cu un sentiment de vinovăţie mai puţin. Eu, cănd am putut să plec din cartier, am fugit fără să mă uit indărăt, dar alde Nicu nici măcar nu ştiau că şi fuga e o soluţie. Nu cea mai bună, insă mai bună decăt nici o soluţie.