x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Balet în întuneric

0
Autor: Andrei Bacalu 02 Aug 2009 - 00:00
Balet în întuneric


Am aflat cu toţii că s-au împlinit 40 de ani de când primii pământeni au păşit pe Lună, am reauzit cuvintele de neuitat „Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire!", am revăzut imagi­nile palide şi tremurătoare ale aselenizării. Membrii echipajului Apollo 11 au fost decoraţi de preşedintele american Obama, doi dintre ei, Collins şi Aldrin au pledat cu pasiune pentru cucerirea planetei Marte, Armstrong, ca de obicei, concis, a ţinut un discurs de doar 11 secunde.

Dar cu exact alţi 40 de ani înainte de binecunoscuta reuşită a programului Apollo, care de altfel avea să se repete de încă cinci ori, altă misiune lunară era încununată de succes. O femeie avea să fie prima fiinţă umană care debarca pe Lună, în primul film „serios" a cărui acţiune se petrece în spaţiul cosmic, una dintre capodoperele cinematografului încă mut, „Frau im Mond", semnată de Fritz Lang. În seara de oc­tombrie 1929, mii de reflectoare imitau cerul înstelat şi faţada sălii de cinema UFA Palace din Berlin era de­co­rată în cel mai agresiv stil futurist. Lista de invitaţi era plină de nume celebre din politică, industrie şi ar­tă. Este de ajuns să-l pomenim pe Albert Einstein. Reac­ţia acestui public select, dar şi a criticii de speciali­ta­te, poate fi definită printr-un sigur cuvânt: entuziasm.  

Fritz Lang a căutat să ecranizeze o utopie tehnologi­că la modul cât se poate de realist. El a angajat drept consultanţi ştiinţifici doi fizicieni care făceau munca de pionierat în domeniul rachetelor: Hermann Oberth (de origine română) şi Willy Ley. Ambii erau ferm convinşi că un zbor spre Lună avea să devină posibil în viitorul apropiat.  

„Ceea ce vedeţi nu este ficţiune", spunea Ley la premiera filmului, „este o realitate care încă nu a fost realizată în întregime". Atât Oberth, cât şi Ley au ajuns mai apoi în Statele Unite şi au avut o contribuţie substanţială la programele spaţiale, inclusiv Apollo. Un crater de pe faţa ascunsă a Lunii poartă numele lui Ley, autor de SF de mare succes.   

Între ficţiune şi realitate sunt diferenţe, de exemplu, racheta lui Lang este lansată dintr-o piscină. Dar asemănările cu programul Apollo nu lipsesc. Ca şi racheta Saturn V, cea din film este  compusă din trepte care vor fi abandonate în timpul zborului. Dacă în film 36 de ore au fost suficiente pentru a ajunge la Lună, astronauţilor le-au trebuit mai bine de trei zile. După ce admiră faţa nevăzută a astrului nopţii şi aselenizează, călătorii din film îşi dau seama că şansele lor de a revedea Pământul sunt ameninţate de banala problemă a lipsei de combustibil.

La 80 de ani de la premieră şi la 40 după Apollo, s-a aflat că şi cei doi eroi ai primei aselenizări, Armstrong şi Aldrin, au fost confruntaţi cu pericolul de a rămâne pe Lună pentru totdeauna. O eroare de na­vigaţie a modulului lunar LEM, din fericire imediat corectată, i-ar fi trimis de-a dreptul într-un crater plin de bolovani de unde decolarea ar fi fost dificilă, dacă nu imposibilă.  

Cea mai mică imprecizie în traiectoria pe care aveau să se întâlnească cu modulul de comandă, pilotat de Collins, îi putea plasa pe o veşnică orbită circumlunară. Se ştie azi că, în lipsa unei alte soluţii, ei ar fi fost abandonaţi, aşa o cerea programul.

Filmul a introdus şi conceptul de numărătoare inversă, Lang şi-a dat seama că aceasta este de mare efect. Personajele, femeia (logodită cu inginerul de bord), astronomul care spera să găsească pe Lună mari rezerve de aur, spionul care vrea să pună el mâna pe bogăţii, pasagerul clandestin (un tânăr dornic de aventură) ajung pe Lună. Dar oare găsesc ei aurul? Şi care dintre ei va rămâne pe Lună dacă nu este destul combustibil? Se vor întoarce oare cu toţii acasă? Să nu dezvăluim sfârşitul, poate că într-o zi veţi dori să vedeţi filmul. Film care între timp a fost restaurat, digitalizat, trecut pe DVD.

În schimb, costumele, cândva de un alb strălucitor, purtate de astronauţii care executau pe Lună fascinantul lor balet, ajutaţi de gravitaţia de şase ori mai mică decât pe Terra, sunt în pericol. Corodate de aer, de razele ultraviolete, de praful lunar cu care sunt încă îmbibate, de transpiraţia astronauţilor (aveau motive serioase să transpire!), ele sunt supuse unei distrugeri lente, dar ireversibile. Încă nu există metode care să oprească acest proces. Muzeografele care se ocupă de costumele de scafandru spaţial, Cathleen Lewis şi Mary Baker, sunt pesimiste. „Peste 500 de ani o veţi mai putea vedea pe Mona Lisa. Costumele din Apollo 11 vor fi de mult dispărute..."

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de