Bancherul zapciu

Vicepreşedintelui unei bănci de top îi este greu să iasă din pielea de secretar de stat în Ministerul Finanţelor Publice şi spune că firmele româneşti nu-s de încredere fiindcă patronii nu-şi folosesc banii personali pentru finanţarea business-ului, ci cer de la bancă. După care sugerează că declararea insolvenţei e o practică neloială.

Am văzut un discurs similar la un ministru al finanţelor, revenit şi el pe post de vice, din care se înţelegea că firmele deşi au bani, nu vor să-i dea statului. Ceea ce mă intrigă însă cel mai tare este că un vicepreşedinte de bancă comercială îşi permite să le spună antreprenorilor să-şi pună în joc banii personali din străinătate şi să ceară mai puţin de la bancă. E ca şi cum un negustor încearcă să vândă strigându-le muşterilor: “Să nu cumpăraţi de la mine!”. Şi apoi din spusele bancherului care îndrăzneşte să-i întrebe pe oamenii de afaceri ce fac cu averea lor rezultă că banii personali ar fi tot una cu cei ai firmei, chiar dacă e o diferenţă clară între persoana fizică Cristian Popescu şi persoana juridică “Cristian Popescu S.A.”. În ceea ce priveşte chestiunea insolvenţei, care pare-se că ar fi o practică neloială... poate să fie aşa, dar e perfect legală.

Ca să rezum, punctul de vedere al respectivei persoane putea fi exprimat în maniera în care a făcut-o dacă era cel al Ministerul Finanţelor Publice ce se adresa evazioniştilor ori al unui analist independent, cu vederi de stânga, care avea libertatea să adauge, eventual, că băncile ar trebui să dea mai puţini bani firmelor ca să ajungă pentru stat. Dar pentru că declaraţiile sunt făcute de un bancher, şi nu de un zapciu, dăunează băncii şi business-ului bancar în general. E drept că o activitate cu care se ocupă din ce în ce mai intens băncile în ultima vreme este cea de poprire a conturilor clienţilor la solicitarea Fiscului. Mergând pe drumul “bătut” de vicepreşedintele în discuţie, se poate crede că aceasta va deveni activitatea de bază. După care, pentru că tot se confundă băncile cu statul, nimic nu le va opri să fuzioneze până se va ajunge să mai existe doar patru astfel de instituţii: Banca Agricolă, Banca Română de Comerţ Exterior, CEC şi Banca de Investiţii.

Şi dacă tot apreciază vicepreşedintele că dobânda a devenit un accesoriu, cheia fiind încrederea bancherilor că-şi vor recupera banii, oare acest fapt nu e generat şi de mediul de afaceri ostil, la care volatilitatea cadrului fiscal a jucat un rol important? Cu alte cuvinte, dacă partea “erodată” a acestei încrederi sunt cei 25 de bani dintr-un leu împrumutat, care nu se mai întorc în bănci, asta n-are legătură cu majorarea TVA, CAS şi a taxelor pe proprietate, şi cu managementul guvernamental dezastruos? Într-un astfel de mediu cum să-şi protejeze antreprenorii lichidităţile decât prin declararea insolvenţei?!

Iar dacă nu credeţi că mediul economic românesc alungă business-ul, ia gândiţi-vă cum s-a ajuns de la “Nu ne vindem ţara” - în urmă cu douăzeci de ani, la “Pe noi cine ne mai cumpără?” - în prezent.