Bănci centrale, în prima linie

Pericolul unui nou val de recesiune in SUA si Europa este semnificativ; sunt semne (indicatori) care arata intr-o asemenea directie. Aceasta situatie face ca banci centrale sa continue sa fie in primul rand al eforturilor de evitare a ceea ce este mai rau, o prabusire a sistemelor financiare, asa cum s-a intamplat in Marea Depresiune. Unele bancile centrale sunt supuse unui tir lipsit de fair-play din partea politicului. In SUA sunt candidati la presedintie care l-au numit pe Ben Bernanke, seful Fed, 'tradator'. Fed-ul face ceea ce face, intrucat conditiile financiare au ramas extrem de complicate, si riscurile de reintrare in recesiune fiind considerabile.

In zona euro, situatia este mai grava, deoarece criza datoriilor suverane este numai o fateta a crizei unei uniuni monetare care are un design defectuos; inexistenta unei trezorerii comune, a instrumentelor de interventie la socuri asimetrice, inexistenta unui sistem de reglementare si supraveghere comun isi arata coltii acum, cand este tot mai greu. Bancile centrale sunt si sub tirul lansat de industria bancara, care se plange ca noile reglementari, Basel III, ar fi prea constrangatoare. Este notorie disputa intre Mark Carney, guvernatorul bancii centrale a Canadei si Jamie Dimon, CEO al JP MorganChase. Basel III, in esenta, cere grupurilor bancare mari sa detina capital propriu cu circa 2,5% din active peste medie – sa ajunga astfel la aproape 10% din active. Dar grupurile bancare mari sunt si cele care creeaza riscuri sistemice mari. Pentru o legislatie antitrust eficace, cerinte sporite de capital propriu si lichiditati au sens. Argumentul lui Dimon ca asa ar fi impiedicata cre­ditarea nu este convingator. Nu aceste reglementari descurajeaza cre­ditarea, ci conditiile generale din economie. Criza financiara a fost ge­nerata, in primul rand, de dereglementari (precum renuntarea la Glass Steagall si adoptarea Commodity Futures Modernization Act in SUA), de abuz de securitizare, de leverage excesiv, de stimulente care au favorizat asumarea de riscuri necugetate etc. Acest regim lax a stimulat indatorarea excesiva si proliferarea operatiunilor speculative. Carney remarca si sindromul de a face pe cercetasul neprihanit si de a blama pe altii ca fiind delincventi juvenili. Bancherii care sunt la carma unor institutii ce au fost vartos implicate in originarea si plasarea de produse financiare toxice ar trebui sa fie mai smeriti. Sunt studii temeinice care arata ca nici Basel III nu ar fi suficient de precaut; aceste studii arata ca coeficientul capitalului propriu ajustat in functie de riscuri ar trebui sa fie dublu, sa ajunga la intre 15%-20% din active – ceea ce ar implica capital propriu in raport de active totale de intre 7% si 10%.

Tot analize serioase arata ca, pe termen lung, soliditatea grupurilor bancare are efect pozitiv asupra stabilitatii financiare, asupra stabilitatii economice. Oare intamplator bancile centrale si autoritatile de reglementare si supraveghere din Elvetia si Marea Britanie (vezi si raportul Comisiei Vickers) pledeaza pentru coeficienti de capital propriu in jur de 20%? Cat priveste presiunea catre recapitalizare, care ar forta bancile sa mareasca costul creditului merita sa reflectam la urmatorul aspect: in ultimele decenii, veniturile (salarii si bonusuri) din industria financiara au ajuns cu peste 70% superioare celor din alte industrii. Daca aceasta discrepanta, ce este greu de justificat, ar fi eliminata, cheltuielile opera­tio­na­le din industria financiara s-ar re­du­ce cu circaa 20%, ceea ce ar permite capitalizarea ceruta de Basel III, fara a mari costul creditarii Mark Car­ney are si un alt argument forte de par­tea sa. Sistemul financiar din Ca­nada a rezistat mult mai bine decat cel american la criza, si aceasta s-a dato­rat, in larga masura, re­gle­men­tarii si supravegherii exercitate de banca centrala.