Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Potrivit datelor Băncii Naţionale, populaţia a redevenit creditor net sau finanţator net al băncilor comerciale din România. Redevenit, pentru că a mai fost în această poziţie înainte de marea ofensivă a băncilor străine în România din anii 2003-2008. Până atunci nu existase practic retail-banking în România şi băncile comerciale dăduseră credite numai din banii strânşi în seifurile lor ca depozite. Şi cum economisirea în România era (şi este) derizorie - căci ţara este săracă, iar cei care fură îşi trimit banii să se refugieze în străinătate - şi creditarea în România era slabă.
Unul dintre motivele pentru care s-a susţinut la vremea respectivă caracterul benefic al unei expansiuni puternice şi rapide a băncilor străine în România a fost acela că, apelând la bani externi, acestea vor putea da credite mult mai mari, peste limitele impuse de economisirea internă, România putând să se dezvolte astfel mai repede şi pe mai multe planuri deodată. Argumentele acestea nu puteau fi respinse ab initio. Erau zilele frumoase ale începuturilor. Nimeni nu ştia ce planuri aveau de fapt băncile străine. Ele aveau o misiune: să creeze aici, în România, prin creditare, consum pentru produsele din ţările lor de origine. Şi-au îndeplinit această misiune cu brio şi cu o viteză nemaipomenită!
Înzestrate cu bani mulţi din afară, băncile străine au dat credite cu duiumul, până la 60% peste depozitele constituite în principal din economisirea internă. Nu doar că sistemul devenise instabil, dar răul cel mai mare era altul. Nimic nu era în economie din dezvoltarea de care se vorbise! Credite se dăduseră, chiar în neştire, dar pentru consum, şi nu pentru dezvoltare. Chiar şi puţinele credite care nu fuseseră acordate pentru consum propriu-zis (precum pentru cumpărări de maşini şi electrocasnice) se orientaseră către profit rapid, lejer sau sigur, de pildă spre imobiliare ori administraţia publică, şi nicidecum spre industrie sau agricultură, sectoare în care angajamentele financiare sunt mari, dar profiturile vin târziu.
După vreo cinci ani, România nu s-a ales cu dezvoltarea descrisă în poveştile despre expansiunea băncilor străine, ci, dimpotrivă, cu o dezarticulare completă a economiei interne între consum şi producţie, căci producţia nu avea cum să ţină pasul cu consumul împins artificial de la spate. Dezarticulare, totodată, între importuri şi exporturi, de unde şi o vulnerabilitate externă la cote extreme.
Dacă stai să te gândeşti serios, nici nu avea cum să iasă altfel. Treaba băncilor străine nu este dezvoltarea unei ţări, ci obţinerea de profituri, dacă se poate cât mai rapid şi lejer. Nu este un reproş, este doar ceea ce se află în firea lucrurilor!
Dacă România s-a ales cu ceea ce s-a ales, să vedem cu ce s-au ales băncile străine. Câţiva ani, s-au ales cu profituri operaţionale fabuloase, dar banii acordaţi de mamele lor din Occident abia urmează să fie recuperaţi. Dacă vor mai fi recuperaţi! Semne sunt din ce în ce mai puţine. Numărul restanţelor creşte şi va spori în continuare. Băncile străine - simbolul reuşitei şi prosperităţii - sunt acum aici captive. Nici n-au cum să vândă afaceri în regres. Şi nici cui! Cât despre perspective, acestea sunt închise! Rândurile potenţialilor clienţi se vor subţia pe zi ce trece. Au vrut să-i facă direct consumatori, deşi erau săraci. Trebuia să-i facă mai întâi producători pentru a spera că-i vor valorifica apoi în calitate de consumatori. Ironia este că au ajuns să se bazeze din nou pe economisirea pe care o pot degaja aceşti săraci.
Au pierdut în România cinci-şase ani şi cu aceste perspective vor mai pierde încă cinci-şase! Dacă pentru România bilanţul este înfricoşător, pentru băncile străine se potriveşte perfect dictonul "graba strică treaba"!
