Banii n-aduc ieftinirea

Avertismentul lansat în urmă cu un an de fostul ministru german al Finanţelor, Peer Steinbrück, a devenit de mare actualitate, în condiţiile în care inflaţia din ţările vestice a început să crească, iar cursul acţiunilor a intrat pe trend ascendent.

Steinbrück atrăgea atenţia în aprilie 2009 că politica monetară relaxată adoptată de băncile centrale şi pachetele de stimulare fiscală implementate de guverne "ar putea pava drumul către următoarea criză". Iar înainte de această "criză postcriză" lumea s-ar putea confrunta cu o inflaţie accentuată: "Sumele uriaşe pompate către pieţe ar putea foarte uşor să copleşească pieţele de capital, rezultând o inflaţie ridicată la nivel global, care s-ar putea suprapune perioadei de redresare economică".

Pentru a înţelege în detaliu ce a dorit să transmită Steinbrück, trebuie spus că gestionarea inflaţiei în strânsă corelaţie cu masa monetară a reprezentat o tradiţie pentru Bundesbank - banca centrală a Germaniei. Iar atunci când înalţii oficiali din această ţară au văzut că pe pieţe există cea mai mare cantitate de bani neacoperită cu bunuri şi servicii din ultimii 25 de ani, au strigat instantaneu: "Foc!".

În condiţiile în care o multitudine de companii şi persoane s-au refugiat în cash, politicile monetare expansive au venit să suplimenteze cantitatea de bani de pe pieţe, prin "fabricarea" altora. Şi cu cât s-a amplificat lipsa de încredere, cu atât au injectat mai mulţi bani principalele bănci centrale ale lumii - până au ajuns la cele mai mici rate ale dobânzilor din ultimele decenii...

Banii despre care vorbea Steinbrück n-au provocat încă o inflaţie galopantă, fiindcă doar o mică parte din masa monetară adusă în discuţie a devenit activă. Totuşi încrederea băncilor, investitorilor şi a populaţiei dă semne de revenire, şi e doar o chestiune de timp până când revirimentul va fi total. Atunci se va observa cum capacităţile de producţie nu fac faţă cererii înglobate în imensa masă bănească deţinută, ceea ce va inflama puternic preţurile.

Iar un al doilea puseu de criză care ar urma perioadei de inflaţie şi revigorare a economiei poate fi judecat pe seama "precedentelor" interbelice. Marea Depresie din 1929-1933 a durat de fapt până în 1938-1939. Asta pentru că în 1932-1933, când guvernele s-au grăbit să anunţe că s-a ieşit din criză, a urmat un val inflaţionist puternic. Şi după aceea, pe fondul reinstalării neîncrederii, a avut loc un al doilea episod deflaţionist, evidenţiat prin rate ale şomajului de 17%-19% în SUA în 1938-1939.

La fel se poate întâmpla şi acum. Din ce în ce mai mulţi indivizi şi companii îşi vor da seama că inflaţia îi loveşte în "raritatea" bunurilor pe care le posedă - respectiv banii - şi îşi vor îndrepta atenţia către active mai rare, care nu-şi pierd valoarea în timp şi nici nu pot fi multiplicate prin politici monetare discreţionare. Vor achiziţiona pe scară largă aur, platină, argint, după care vor trece la petrol şi metale neferoase (cupru, nichel etc.).

Iar când vor vedea că după "concurenţa" cash-ului a urmat cea a metalelor, băncile centrale vor sări din nou în apărarea banilor emişi de ele, cerând guvernelor să reglementeze drastic şi bursele de mărfuri, aşa cum au făcut-o cu pieţele financiare.

Nu asta este soluţia, ci acceptarea adevărului că, de fapt, nu mărfurile se scumpesc, ci banii sunt mai mulţi şi mai ieftini. Odată recunoscut acest adevăr, nu mai rămâne decât să fie eliminată sursa de suspiciune prin legarea banilor de activele în care piaţa are încredere. În urmă cu 100 de ani, cine mergea cu o bancnotă la bancă primea în schimbul ei o valoare indubitabilă - câteva grame de aur. Acum, banii atestă un drept de proprietate fluctuant asupra unei cantităţi de bunuri şi servicii. Incertitudinea şi volatilitatea sunt date de faptul că această cantitate de bunuri oscilează după cum inflaţionează băncile centrale masele băneşti.