Banii nu ţin de foame!

O simplă incursiune prin hipermarketuri ne arată că mărfurile se scum­pesc agresiv. Şi asta tocmai când leul se apreciază. Din păcate, degeaba se întăreşte moneda naţională dacă pe piaţă există un exces semnificativ de bani, care permite comercianţilor să-şi maximizeze profiturile până la nivelul la care îl vor absorbi. Mai ales că banca centrală finanţează în conti­nuare indirect bugetul statului, obiectiv divergent cu cel al atingerii ţintei de inflaţie. Într-un asemenea context, BNR se îndepărtează, în loc să se apropie şi de criteriile ce trebuie îndeplinite pentru adoptarea euro. Singura nădejde să trecem la euro la data stabilită ar fi ca, după Grecia şi Irlanda, să se amplifice dificultăţile din Portugalia şi Spania, iar Germania să nu reuşească să-şi ducă deficitul bugetar sub 3% din PIB. Şi apoi – având în vedere acest lanţ nefericit de evenimente – să se revizuiască reperele de la Maastricht.

Aşadar preţurile cresc agresiv. Cum de-şi permit comercianţii să le ma­joreze? E foarte simplu: de pe ur­ma micşorării rezervelor minime obli­gatorii (RMO) şi a împrumutu­rilor de la organismele financiare in­ter­naţionale au rezultat bani în exces. Ce sunt RMO? BNR impune băn­ci­lor ca o parte importantă din eco­no­mi­sirile în lei şi în valută să fie virată în conturile sale. Cu scopul declarat de a nu permite intrarea în economie a unei cantităţi masive de bani, care n-ar putea fi absorbită şi ar genera inflaţie.

Din nefericire, banca centrală a uitat complet de scop şi a scăzut ma­siv RMO în valută. Cu devizele returnate de BNR, băncile comerciale au creditat statul. Apoi, Trezoreria Sta­tului a mers cu valuta împrumutată la BNR, care i-a dat în schimb lei de cheltuială. BNR şi-a recuperat, practic, întreaga cantitate de euro pe care o disponibilizase din rezerva valutară, dar înainte de a decide mic­şo­ra­rea RMO masa bănească aferentă re­zervelor minime nu era activă. După ce a fost împrumutat bugetul, a de­ve­nit. Banii daţi de stat pe pensii şi sa­la­rii publice s-au dus în consum, ge­nerând inflaţie, deoarece dobânzile erau prea mici pentru a stimula eco­no­misirea. Punerea în circulaţie a unei mase monetare din afara ciclului economic necesita o primă de risc suplimentară, dar s-a uitat cu de­să­vârşire despre acest lucru!

Haideţi să schimbăm unghiul de abordare şi să mai explicăm o dată. Economia a mers mai prost, iar din falimente şi şomaj statul nu putea strânge impozite. Atunci, în loc să reducă taxele, pentru a permite economiei să-şi reia consumul şi investiţiile şi, în final, să reia plata dărilor, statul a preferat să se împrumute ca să plătească pensii inactivilor (pensionari) şi salarii nonprodu­ctivilor (bugetari). Dar astfel el a susţinut doar cererea, fără să aibă loc, în paralel, şi majorarea ofertei, ceea ce a inflamat preţurile. Iar inflaţia îi taxează acum atât pe cei care au rea­lizat venituri corelate cu sporuri de productivitate, cât şi pe cei pentru care s-a îndatorat statul ca să le asi­gure leafa. Dacă nonproductivul ar fi fost şomer, cel care generează productivitate n-ar mai fi fost „impozitat” cu inflaţia. Dimpotrivă, politicienii ar fi fost constrânşi să-şi întoarcă faţa spre piaţă şi să elibereze mediul de business de restricţii, pentru ca acesta să fie capabil să atragă investitori care să creeze locuri de muncă. Din păcate, statul a refuzat să disponibilizeze personal în anul electoral 2009, s-a tot gândit dacă asta ar trebui să fie soluţia în 2010, şi abia acum, în 2011, e în măsură să realizeze corecţiile, dar care vor fi mai dure, din simplul motiv că n-au fost făcute la timp. 

Ce mai trebuie menţionat este că nu doar BNR a scăzut RMO în regiune, ci şi banca centrală a Serbiei. Deosebirea este însă că în ţara vecină s-au anulat rezervele minime obligatorii pentru economisirile pe care băncile le plasau în credite către companii. Asta a permis lichidizarea transparentă şi extensia simultană atât a cererii, cât şi a ofertei. La noi, lichidizarea a fost indirectă şi netransparentă, în situaţia în care nu s-a adresat direct firmelor, ci a ajuns la acestea de la buget, prin salarii, pensii ori comenzi guvernamentale cu iz clientelar. Care, în măsura în care n-au generat sporuri de productivitate, au reaprins inflaţia.

În fine, analiştii au început să rea­li­zeze între timp că inflaţia are le­gă­tură cu excesul de bani.

Însă pe piaţă se impune, înce­t-încet, o nouă teză: BNR a evitat o explozie socială. De acord, dar pro­blema este că banca centrală nu cu asta se ocupă. Inflaţia îi afectează pe toţi. Iar pentru cei care generează venituri în pas cu productivitatea, chiar nu există vreun motiv să li se mai dea o cocoaşă. Ba tocmai fiindcă sunt precum urşii Panda, pe cale de dispariţie, ar trebui să fie despovăraţi de taxe, pentru ca statul să poată spera că din munca lor îşi va majora baza de impozitare.