Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Joi seară, la Sinteza Zilei de la Antena 3, în ultimul minut al taifasului televizat, Mihai Gâdea ne-a pus să dăm un pronostic despre decizia pe care Traian Băsescu urma s-o ia a doua zi: Va promulga sau nu Legea privind creşterea salariilor din învăţământ cu 50%?
Colegii mei de studio au zis că n-o va promulga. Eu, în schimb, aşa cum am făcut şi în editorialul din Jurnalul Naţional, tipărit în dimineaţa zilei de 24 octombrie 2008, am susţinut că o va promulga. Atât în răspunsul de la Sinteza Zilei, cât şi în textul din Jurnalul Naţional, îmi luam totuşi o marjă de manevră. Dacă va avea un minimum de luciditate, preşedintele n-o va semna.
Ce-ar fi riscat trimiţând-o la Parlament? Ar fi pierdut, probabil, câteva puncte în sondaj, avându-şi cauza în nemulţumirea profesorilor. Spunem probabil, deoarece:
1) În rândurile profesorilor, adversarul Legii trece a fi premierul Călin Popescu Tăriceanu. Nepromulgarea Legii ar fi fost percepută de multe cadre didactice drept rezultatul presiunilor publice făcute de guvern;
2) Ar fi pierdut (destul de puţin) în rândurile profesorilor, dar ar fi câştigat enorm în rândurile electoratului, al celui activ, în deosebi, care ar fi văzut în Traian Băsescu un politician care nu cedează cu una, cu două isteriilor trecătoare.
Chiar şi comentatori independenţI au încercat să justifice gestul lui Traian Băsescu prin teama de a nu repeta situaţia de anul trecut, când a refuzat să promulge mărirea pensiilor. La vremea respectivă, cu tot efortul domniei sale de a invoca faptul că nu sunt bani, sondajele de opinie ulterioare au arătat o cădere în planul capitalului politic.
Deşi pentru un şef de stat locul în sondaje trebuie să conteze mai puţin când e vorba despre interesul naţional, invocarea momentului din 2007 mi se pare nelalocul ei. Între cele două momentenu e nici o legătură. Mărirea pensiilorde Guvernul Tăriceanu a fost iniţiativă într-un context definit prin:
1) Sentimentul că în plan economic lucrurile stau excepţional;
2) Obţinerea de către pensionari a măririi la capătul unei îndelungi şi intense bătălii;
3) Depărtarea în timp de scrutinul parlamentar.
Legea măririi salariilor în învăţământ s-a ivit într-un context special:
1) Pericolul tot mai clar al crizei financiare mondiale, criză care face ravagii în Vest, dar care va lovi şi România. Într-un asemenea context, orice mărire de salarii la o categorie de bugetari dă un semnal catastrofal de relaxare a autorităţilor.
2) Caracterul pur electoral al Legii. Ea a fost adoptată în Parlament fără nici o dezbatere naţională, fără ca profesorii să fi întreprins o simplă mişcare revendicativă, fără nici o argumentare logică. A fost vorba pur şi simplu despre o manevră electorală a PSD de cucerire a unui electorat aparţinând de regulă PD-L, prin statutul de partid socialist al PD.
3) Aberaţia reprezentată de cifra de 50%, unică în istoria politică modernă. O astfel de mărire nu-şi permite nici măcar o ţară precum Republica Togo, d-apoi România, ţară membră a UE. Minimum de luciditate îi cerea lui Traian Băsescu să trimită Legea înapoi la Parlament.
Un motiv serios putea fi faptul că Legea nu deosebeşte între cadrele didactice la început de drum şi cele din învăţământul universitar, cu câştiguri substanţiale şi din alte surse decât salariul.
De ce n-a făcut-o?
Un răspuns ni-l dă Declaraţia prin care domnia sa şi-a justificat gestul.
În loc să se concentreze pe o argumentare ţinând de interesul naţional, Traian Băsescu s-a lansat într-un nou atac la adresa Guvernului în chestiunea folosirii banilor publici. S-au căutat explicaţii deciziei luate de Traian Băsescu. Slăbiciunea lor rezidă în necunoaşterea omului Traian Băsescu.
Traian Băsescu îl urăşte pe Călin Popescu Tăriceanu.
O ură virulentă, animalică. O ură cum numai în telenovele găseşti, care ar merita un studiu de patologie.
Această ură, care a guvernat toate faptele şi declaraţiile lui Traian Băsescu din 2005, când s-a produs divorţul de premier, explică şi gestul absurd de promulgare a Legii.
Absurd nu numai din perspectiva interesului naţional, dar şi din cea a interesului electoral.
Legea privind mărirea salariilor în învăţământ aparţine PSD. Din acest punct de vedere, în ochii electoratului are mai puţin importanţă cine a promulgat-o. Dacă n-o semna, PSD s-ar fi confruntat cu imaginea de partid capabil să sacrifice economia naţională de dragul voturilor. Prin promulgare, Traian Băsescu a legitimat iniţiativa populistă a PSD.
P.S. Îşi va spune cuvântul această ură şi în decizia de azi a Curţii de Apel în chestiunea contestării uninominalului prin acceptarea contestaţiei şi destabilizarea ţării din temelii?
