Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Vineri, 13 iulie 2007, Traian Băsescu a acordat un interviu lui Paul Grigoriu, la o ediţie specială a Sfertului academic de la Radio Romănia Actualităţi. N-am putut să-l ascult in direct. Nici nu m-am năpustit insă ca să-l citesc.
După doi ani şi jumătate de mandat, Traian Băsescu se repetă in interviuri in special şi in declaraţiile sale publice in general. Lucru absolut explicabil. De la inceputul mandatului de preşedinte, Traian Băsescu şi-a aşezat prestaţia in principal pe Spunere. Cea dintăi prerogativă smulsă Curţii Constituţionale a fost dreptul de a vorbi despre toţi şi despre toate.
In ianuarie 2005, cănd Curtea a decis că preşedintele poate spune orice, intervenţiile publice ale lui Traian Băsescu se constituiau in evenimente mediatice senzaţionale.
Interviul cap de serie - ca să-i spune aşa - , cel din Adevărul, condus la vremea respectivă de Cristian Tudor Popescu, a stărnit un interes mai mare decăt un anunţ privind sfărşitul lumii. Imi amintesc şi acum aţăţarea cu care nu numai jurnaliştii şi politicienii, dar şi cetăţenii de rănd au aşteptat varianta online a ziarului.
Despre interviu s-a discutat zile intregi după aceea. Cristian Tudor Popescu, autorul interviului, a fost asaltat de confraţi pentru a da amănunte despre circumstanţele in care Traian Băsescu şi-a expus şocantele sale puncte de vedere:
Acel prim interviu dat de Traian Băsescu in ipostaza de preşedinte a avut un impact uriaş prin raportare la tradiţia preşedinţilor postdecembrişti. Ion Iliescu (in ambele mandate) şi Emil Constantinescu au fost extrem de atenţi, dacă nu chiar prudenţi in intervenţiile lor publice. Şi-au asumat ipostaza asta nu pentru că n-ar fi avut opinii despre tot ce se intămpla in partide, in presă, in guvern şi, in general, in viaţă. Dimpotrivă, aşa cum s-a văzut după incheierea mandatului, atăt liderul CDR, căt şi preşedintele PSD aveau ce să spună ca personalităţi.
Căntărirea fiecărui cuvănt inainte de-al rosti in aerul mediatic al ţării şi-a avut explicaţia intr-o inţelegere profundă a ipostazei de şef la statului:
1) Chiar dacă, prin Constituţie, preşedintele n-are prea multă putere, imaginea publică, venită din tradiţia Conducătorului, e cea de om cu influenţă.
In consecinţă, critica unei nereguli de către şeful statului e văzută ca prefaţa unor măsuri practice de corectare a acesteia.
Conştienţi de acest lucru, ceilalţi preşedinţi s-au străduit să critice doar ceea ce ştiau că pot corecta prin influenţa lor discretă asupra formaţiunilor de guvernămănt.
2) Tot prin tradiţie, preşedintele beneficiază de o aură de personalitate aflată deasupra vieţii politice mărunte.
Dacă s-ar fi coborăt să atace direct o anume persoană, un ziar sau un anume partid, cei doi preşedinţi ştiau că se pot aştepta la replici extrem de dure.
Replici la care ei nu puteau răspunde decăt doar cu durităţi. Traian Băsescu a rupt cu această tradiţie. Chiar din primele zile ale mandatului, el şi-a asumat dreptul de a spune orice.
Un timp criticile, ba chiar şi injurăturile lui Traian Băsescu au avut un impact major.
Alianţa DA, al cărei şef incontestabil era Traian Băsescu, se afla la guvernare.
Spusele lui Traian Băsescu erau primite ca avanpremiera unor acte de guvernare.
Ruptura de premier, mai ales in faza sa directă, şi plecarea PD din Executiv l-au lăsat pe Traian Băsescu fără principalul instrument al predecesorilor: influenţa prin intermediul formaţiunii de la guvernare. Domnia sa a rămas cu prerogativele constituţionale, destul de sărace, de altfel. A continuat insă să se pronunţe public in acelaşi stil.
Atacurile sale au primit replici pe măsură din partea premierului, din partea jurnaliştilor atacaţi, din partea partidelor. In buna tradiţie a Conducătorului, romănii au aşteptat să vadă reacţia preşedintelui. Nu una la nivelul vorbelor, ci la nivelul faptelor. Şi descoperind că Traian Băsescu nu poate face nimic drept replică, romănii au inceput să-l considere drept unul care vorbeşte.
Degeaba!
