x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Basmul colindului

0
Autor: Marian Nazat 21 Dec 2011 - 21:00

Taranii se domolisera oleaca dupa ce-si junghiasera porcii si-i bagasera, sarati si bucatiti, in magaziile friguroase. Alergasera intruna pe liniile vatuite cu promoroaca si-asa, sprijinindu-se unii pe altii, implinisera randuiala pagana a Craciunului. Pe care o cinstisera lacom din preaplinul butoaielor cu vin, ca nu cumva Fiul Domnului sa-fii rasuceasca fata de la ei. Bausera strasnic zeama de stru­guri zobiti ori de dude, fiarta si iute, si mancasera pe saturate. Ju­mari, pe­cie si carnati, infulecati cu mu­raturi sau cu ceapa sparta direct pe ge­nunchi. Acum isi trageau ra­su­fla­rea prin obor, trebaluind pe la animalele adu­se acasa dinaintea primei za­pezi.

Arun­cau fan do­b­i­toa­celor (ca­tiva le si vorbeau, de se cru­ceau si curcile!), ra­neau grajdurile, crapau lem­ne, ta­iau poteci prin tro­ienele ri­dicate pana la streasina... Si intrau me­reu in beci, unde sorbeau cu pofta in­ta­ratata zai­barul ce sclipea atatator in canile de lut. Barbatii, ca femeile ga­teau bu­na­tati, framantau paine si co­zo­naci, te­seau macate si presuri, coseau stergare, indrugau lana si cresteau tanci. Da’ ce nu faceau ele?, ca erau tare vrednice si repezite, si fereasca Sfantu’ sa sara pe tine cu gura! Isi propteau mai­nile-n sold si hait, naiba te lua, me­litau de nu se mai opreau! Tate, nu altceva ! Noroc ca nu tineau dus­ma­nie, le trecea repejor, de parca nu s-ar fi petrecut nimic. In a din ultima zi a anului, pe la namiez, islazenii copilariei mele se primeneau cu toa­le­le din odaie, isi dereticau casele si-si maturau bataturile, asteptand, cu ma­sa incarcata, colindatorii din ma­ha­lalele dimprejur.

Plecam cu sorcova pe amurgite – vreo trei pispirei, un vecin si o ve­ri­soa­ra –, cu stelele in spate, dar nu le sim­team valvataia. Omatul scartaia si lucea in lumina tulbure a lunii sticloa­se. Era atat de ger ca ti se lipea limba pe fierul clantelor de la porti! O co­team in vale, pe 'susaua mica', si mer­geam inspre rudele bunicului, aproa­pe de Dunare. Muma, caci astfel ii ziceam, sedea povarnita pe pat, ne intreba ai cui suntem si se interesa de ai ei. Cred ca avea optzeci de ani, insa nu-i mai deslusesc chipul in pa­cla amintirilor. 'Aa, nepotii lu’ Flo­ra­che!', se minuna brusc batrana si luneca iarasi pe gandurile intrerupte de etatea precara. Zabovea cercetandu-ne infatisarea, ne intindea un banut, un pumn de nuci si o felie de cozonac.

Ne imbia si cu bautura, insa nu-i prinsesem gustul si nici nu se cadea sa ma arat slab de refuz. Cam la fel se petreceau lucrurile in fiecare gospodarie. In alea cu drugul nepus si necufundate-n bezna, latrate de cainii sloboziti, care se incurau de colo-colo si isi pazeau stapanii nedoritori de musafiri. Altfel, is­la­ze­nii ne primeau cu felinarele aprinse, ca nu se electrificase satul, si cu inima deschisa. Pretutindeni mi­rosea a busuioc si-a gutui, a sar­ba­toare nepangarita si-a sanatate trunchioasa. Camarutele erau scunde si cu pamant pe jos, stropit sa nu se salte praful la tavan.

Varuite si im­po­do­bite cu carpete urzite la razboaiele ce se porneau chiar la Boboteaza. Oamenii aceia simpli, cu fruntile arate de plugurile grijilor, pareau niste icoane naive. Heruvimi asupra carora coborasera, prin nuielusele fermecate ale sorcovei, smerenia si sfiiciunea, indumnezeirea. Ma simteam ca un mag, in stare sa-i transform in printi si printese, in personaje de basm. Cu toate ca, imi dau seama abia azi, basm era tocmai ce traiam atunci. Case saracacioase si suflete infiorate, induiosate de mangaierile cantate ale copiilor uratori. Sfincsi de glod, in picioare, inmarmuriti in piosenia clipei tainice.

Cand ma intorceam, tata-mare si ma-marea ma iscodeau nerabdatori, curiosi sa afle, la randul lor, vesti din celelalte ulite. 'Cutare v-a primit? Ati ajuns si la aia?' si cate altele. Povesteam, starnit de importanta capatata dintr-odata, despre oameni si locuri, la cumpana dintre ani, dintre real si ireal. Purtam vorbe intre adulti, eram mesagerul intre generatiile care nu se departasera si traiau laolalta in fundatura aceea de lume primitiva. Curtile nu se pustiisera si-n prispele stramte incapeau familii ne­cium­pa­vi­te, de la 'mume' la stranepoti. Boa­la risipirii le-a atins mai tarziu, se­ca­tu­indu-le de snaga, de bucuria dainuirii nefaramitate.

Asa era odata in Tara Ro­ma­neas­ca, in vremea colindului. Nu existau te­le­foane si televizoare, cuvintele ca­la­to­reau din gura in gura, de la gazde la prichindeii uratori si de aici mai departe, legand satul, apropiindu-l de vatra straveche. De originile sacre. Neamurile se pastrau inchegate si arar se destramau, modernitatea nu le surpase. Comunitatea rurala, inchisa si rigida, e doar nostalgie, si ce nevoie sa aiba un strigoi de colindatorii inocenti si de basmul scapatat de-a pururi?

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de