Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
1. Poliţiştii vin dând din pedale
Nu i-aş sfătui pe cei slabi de inimă să meargă la Amsterdam. Şi nu pentru că tentaţia de a consuma droguri uşoare e atât de mare încât, după o săptămână de stat prin Caffe Shop-uri, singurele localuri unde se poate consuma legal canabis, inima ar slăbi în chip periculos. Şi nici pentru că prezentatoarele de la televiziune sunt atât de urâte că rişti un infarct înainte chiar de a apăsa pe telecomandă.
Nu, nu din aceste cauze Amsterdamul e contraindicat celor slabi de inimă.
Cauza o reprezintă bicicletele.
E lucru de notorietate că vehiculul pe două roţi ţine loc în Olanda de elicopter, de tren, de Mercedes şi de autobuz. Pe bicicletă merge olandezul la serviciu, la cumpărături, la muls vacile şi chiar la recepţii. Pe o stradă din Amsterdam am văzut într-o seară câteva doamne în ţinute de lux, cu pantofi ale căror tocuri costă cât salariul mediu al unui şef de clinică din Est, cu umerii dezgoliţi de rochiile elegante. Mergeau pe bicicletă spre o clădire de birouri. Prin ferestrele larg deschise se vedeau domni eleganţi, ţinând în mână pahare. Nu pentru a bea cu ele, ci pentru a explica poziţia firmei lor faţă de iminenta creştere a impozitelor.
În Olanda umblă cu bicicleta toată lumea. Şi muncitorii, şi burghezii, şi afroamericanii, şi damele de consumaţie, chiar şi poliţiştii. Nu de puţine ori mi-a fost dat să întâlnesc patrule de Poliţie pe biciclete. Bărbaţi şi femei pedalau cu sârg, ţinându-şi o mână pe ghidon, iar cu cealaltă ţinându-şi pistolul de la brâu. Mania umblatului pe bicicletă dă naştere unor scene unice în felul lor, cum ar fi, de exemplu, venirea Poliţiei.
Într-o dimineaţă, pornind să hălăduiesc prin Amsterdam, fără un ţel anume, am zărit în faţa unei clădiri, aşezaţi pe buza de canal, câţiva inşi care căscau gura. Ca şi nemţii, olandezii sunt foarte muncitori. Cum era 10 dimineaţa, presupun că respectivii făceau parte din olandezii plecaţi în concediu. Altfel nu-mi explic prezenţa lor acolo, în toiul dimineţii. Se întâmplase un accident. Cea mai bună dovadă că era ceva ieşit din comun o dădea prezenţa Televiziunii. Un cameraman se fâţâia de colo până colo cu instrumentul muncii sale ţinut pe umăr asemenea unui lansator de rachete.
Câţiva poliţişti mărturiseau acea mişcare alandala specifică prezenţei lor la locul unei crime, mişcare explicabilă doar prin gândul c-a mai murit spânzurat sau împuşcat un plătitor de impozite. Unul se ducea până la Ambulanţa staţionată pe pod, după care se întorcea la locul faptei, la fel de descumpănit cum se dusese. Alţii intrau şi ieşeau din clădire ca nişte turişti rătăciţi de grup.
Probabil că prin radio s-au cerut întăriri. Aşa îmi explic sosirea unui stol de poliţişti pe biciclete. Venirea unui echipaj al autorităţii e, peste tot în lume, un spectacol impresionant. Maşini scrâşnind din cauciucuri. Sirene urlând dramatic. Fulgere albăstrui pe capotă. Aici, sosirea întăririlor era ceva între blând şi ridicol. Câţiva inşi au apărut după colţ, dând din picioare cu atâta disperare de parcă îi urmărea cineva să le ia portofelul.
Cu bicicleta se cară orice în Olanda: copii, sticle de lapte, imense ghivece de flori, iubite cu pulpe de alergători la maraton, gunoaie menajere, câini şi iepuri. Oraşele occidentale oferă imaginea maşinilor parcate peste tot: pe trotuar, pe aleile parcurilor, pe carosabil, ba chiar şi pe locurile unde scrie "Parcarea strict interzisă!". La Amsterdam, nu vei întâlni astfel de manifestări ale dezordinii. Vei da, în schimb, peste imaginea bicicletelor parcate peste tot. Ca şi în cazul maşinilor din celelalte mari oraşe, Poliţia duce o luptă crâncenă împotriva bicicletelor parcate ilegal.
Pe podul care leagă Gara Centrală de Damrak, am văzut la lucru o astfel de echipă. Câţiva inşi îşi parcaseră bicicletele legându-le de o stinghie a podului. Echipa proceda în felul următor: unul se învârtea în jurul vehiculului, căutându-i datele de înmatriculare. În tot acest timp, un altul aştepta cu un bomfaier în mâini, pregătit să intervină. Un al treilea nu ştiu ce aştepta, deoarece nu făcea nimic. Când primul a terminat de trecut datele în calculator, cel de-al doilea a luat bomfaierul şi, după ce a găsit nodul gordian al lanţului, a pus pe el lama muşcătoare.
Câteva minute mai târziu, într-un pârâit ostentativ şi în fumul albăstriu al motoraşului, lanţul era tăiat. Venea rândul celui de-al treilea. Acesta lua bicicleta şi o ducea la secţie. Fără s-o încalece, mergând pe lângă ea.
În ciuda acestor scene, olandezii parchează bicicletele peste tot, într-o libertate vecină cu anarhia. De aceea, poate, o imagine familiară la Amsterdam, alături de cea a fetelor din vitrină, specifică aşa-zisului Cartier Roşu, e cea a cetăţeanului sau cetăţenei legându-şi bicicleta de primul ieşind apărut în cale. O imagine cu unele nuanţări, cum ar fi, de exemplu, cea a doamnei dând de zor, bărbăteşte, la pompa care umflă cauciucul bicicletei sau a domnului chircit în plin bulevard pentru a verifica etanşeitatea ventilului.
