Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Programul noului guvern de la Palatul Victoria este de fapt programul stabilit de FMI pentru România. Acesta nu este un program anticriză. Adică un program care să blocheze scăderea economiei şi să învigoreze activitatea economică spre a nu se cădea sever în recesiune, ceea ce presupune măsuri de promovare a creditării, de stimulare a investiţiilor şi consumului.
În numele acestei abordări, în ţările occidentale au fost făcute injecţii monetare masive pe piaţă, au fost reduse abrupt dobânzile, s-au pus de către stat la dispoziţia băncilor mari resurse pentru reluarea creditării şi alte asemenea. În programul FMI pentru România nu există absolut nici o asemenea măsură, aşteptată de oamenii de afaceri.
Programul FMI este un clasic program de tip FMI, de câştigare sau, după caz, de recâştigare a echilibrelor din economie pe bază de restrângeri de cheltuieli. Experţii FMI atât ştiu, atât prescriu: reduceri relative sau chiar absolute în cheltuielile cu salariile din sistemul public, restrângeri relative sau chiar absolute în cheltuielile cu pensiile, diminuări, dacă cele anterioare nu ajung, ale nivelului de trai prin majorări de impozite, amputări, dacă toate cele anterioare nu sunt suficiente, în investiţii.
Acesta este programul FMI în România şi peste tot în lume! Că restrângerile de salarii sau pensii ar urma să fie întreprinse în numele unor criterii de echitate socială în rândurile beneficiarilor constituie un aspect de care experţii FMI nu sunt interesaţi. Totul pentru ei este ca restrângerile să fie făcute. Experţii FMI nu ştiu să prescrie o reţetă de ieşire din restrişte pe bază de creştere economică şi nici nu au în vedere promovarea acesteia.
Singurul instrument este ajustarea prin restrângere, presupunându-se că, odată echilibrele realizate, ar urma să se creeze condiţii ca economia să obţină creşteri. Că România va ajunge la echilibrele vizate de FMI, care să fie de natură să asigure condiţii pentru reluarea creşterii economice, rămâne de văzut! Mai ales că însăşi rambursarea împrumutului-mamut de la FMI constituie de fapt o asemenea povară economică, încât chiar aceasta se va aşeza în calea unei eventuale reluări a creşterii economice.
O problemă extrem de bizară în contextul de acum al obligaţiei oficialităţilor de la Bucureşti de a pune în aplicare un asemenea program decurge din prezenţa aproape contrariantă în fruntea Ministerului de Finanţe a dlui Sebastian Vlădescu, dimpotrivă, adept al abordărilor inverse. Respectiv al acelor abordări care privesc dezechilibrele tocmai ca factori de creştere şi încearcă, pe şleau spus, chiar să le promoveze în ideea că fac bine şi duc lucrurile înainte.
Nu mai departe de doar câţiva ani în urmă, dl Vlădescu, în calitate de ministru de Finanţe, cânta dezechilibrul dintre importuri şi exporturi, pe care astfel îl şi sprijinea, dincolo de faptul că nici prin gând nu i-ar fi trecut să ia vreo minimă măsură de temperare a acestuia. Dezechilibru care a generat într-adevăr creştere economică, dar una nesănătoasă şi dezarticulantă pe termen lung. Unde a dus acest dezechilibru s-a văzut concret după numai câţiva ani, în 2009!
Nu pare că dl Vlădescu şi-a schimbat opţiunile. Una din intervenţiile sale publice n-a putut decât produce fiori pe la Banca Naţională şi pe la FMI. Dl Vlădescu nu s-a arătat deranjat de marele deficit bugetar, lăsând a se înţelege că ar mai fi loc pentru sporirea acestuia. Vai, sacrilegiu pentru reţetele FMI! Mai rău, dl Vlădescu şi-a exprimat părerea că nu ar fi deranjat nici de o eventuală ieşire din gâtuirile economice actuale pe seama inflaţiei.
Ca ministru de Finanţe, inflaţia i-ar veni mănuşă. Inflaţia ajută execuţia bugetară, asigurând realizarea veniturilor prevăzute, chiar dacă semnificaţia lor reală nu mai este aceeaşi, şi permiţând astfel alocarea cheltuielilor preconizate, chiar dacă semnificaţia lor reală scade. Abordarea dlui Vlădescu este, de altfel, realistă. Dacă nu există suficientă determinare politică la nivel guvernamental de a întreprinde administrativ ajustările necesare în sectorul public, ieşirea este inflaţia.
Chiar dacă salariaţii din sectorul privat, care au mai plătit o dată criza în 2009, o vor mai plăti o dată împreună cu cei din sectorul public în 2010 prin inflaţie! Dar inflaţia este în parohia Băncii Naţionale şi o recrudescenţă a acesteia ar scoate ţap ispăşitor banca centrală. Iar pentru FMI inflaţia face parte din echilibrele fundamentale şi deci trebuie stopată cu orice mijloace!
Motivată probabil de alte raţiuni şi obiective, prezenţa dlui Vlădescu într-un Cabinet care să aplice programul FMI pune probleme, căci abordările domniei-sale intră în contradicţie cu reţetele FMI şi cu interesele BNR. Ori domnia-sa va renunţa la concepţiile sale şi devine un soldat al FMI pentru a-şi putea îndeplini scopurile pentru care a fost adus în dispozitiv, ori va fi eliminat la cererea expresă a FMI.
Contribuabilii români nu trebuie să fie prea preocupaţi. Oricum, vor ieşi rău! Pe baza reţetelor FMI - doar ceva mai devreme! Pe baza reţetelor dlui Vlădescu - ceva mai târziu, dar, ca în cazul oricărei amânări, şi ceva mai rău!
