x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Blaireau

0
Autor: Nicolae R Dărămuş 20 Ian 2011 - 13:02
Blaireau Nicolae R. Dărămuş/


147363-p1130566.jpgMă uit la vechiul meu pămătuf de bărbierit... Cred că are aproape 20 de ani. Un prieten (de care m-am depărtat din pricina lăcomiei sale: lăcomie de trofee vânătoreşti, de relaţii, de bani) mi-l făcuse cadou. Cu migală şi pricepere îl confecţionase personal din blana unui bursuc, culegând perii fir cu fir, încleindu-i apoi trainic într-un mănuchi îndesat, ce stătea înfipt ca pentru veşnicie în mânerul elegant, ergonomic, strunjit din lemn de nuc. Ce mai încoace-încolo?! O adevărată capodoperă de manufactură, aşa cum – o spun cu plăcere – erau mai toate lucrurile ce ieşeau din mâinile sale de gospodar. Mă bucurasem atunci.

Anii mulţi l-au cam ros, are o adâncitură în creştet, dar cu toate astea bătrânul pămătuf a câştigat în calităţi, asemenea unui vin bun: atingerea lui are ceva tot mai blând, prietenesc şi sunt sigur că dacă ritmul său de uzură va rămâne constant, se va plimba, mereu neîncărunţit, peste o barbă complet albă.

Până aici rândurile mele par să fie începutul unei reclame cu pretenţii, făcută unui produs natural şi,  implicit, ecologic, cu neîndoielnice virtuţi de durabilitate şi utilizare. şi totuşi, nimic mai greşit.

Întâiul argument care mi-a venit  în minte a fost dubla semnificaţie pe care substantivul „pămătuf” o are în limba franceză, „blaireau” însemnând deo­po­tri­vă şi viezure. Cealaltă definiţie a pămătufului, „pinceau à savonner la barbe” neprinzând la public, iar mie amintindu-mi, prin caznă şi poticneală, de traducerea în aceeaşi limbă a românescului „leucă” – „l’arc boutant de la ridelle d’un chariot”. O înşiruire de vorbe punând în pericol dantura şi care, la o adică, ar tăia oricui cheful – „doucement, doucement”, ghinişor că nu dau turcii, de a-l trăzni cu leuca pe vreunul...

Cei minimalişti de data asta au fost francezii, care, mari amatori de rafinamente de toaletă pentru bărbaţi, au înţeles din timp că obrazul subţire cu cheltuială se ţine. Şi, dacă cheltuiala ar fi fost doar din buzunarul fercheşilor curtezani, rândurile astea nu ar fi fost scrise. Dar cheltuiala s-a făcut, printre altele, şi pe produsul de excelentă calitate care era pămătuful din păr de burscuc. Până într-acolo încât inocenta sălbăticiune şi-a cedat pe vecie numele acestei mărunte unelte, faptul însemnând uciderea la  scară  industrială a acestui dolofan, harnic, curat şi simpa­tic patruped. şi cum cele peste 6 miliarde de pământeni animaţi de drepturile omului au adus cu ele şi explozia drepturilor bărbatului cochet, în vestul Europei bursucul a început să nu se simtă prea bine.

Al doilea argument mi l-a furnizat medicina şi traiul, de mai bine de 20 de ani, în Bucovina. Dar, ca să fiu precis, nu atât medicina, cât eşecurile acesteia au fost cele care mi-au arătat că, în ciuda lipsei de cochetărie a românilor, nici pe plaiul carpatin bursucul nu o duce strălucit. Era de ajuns, de pildă, ca dinaintea vreunui Nechifor Lipan bronşitic, să am o clipă de îndoială şi să frunzăresc meditativ vreo agendă medicală, pentru ca omul, plin de neaoşă bunavoinţă, să încerce să mă scoată din încurcătură: „Dom’ doctor, ce ziceţi? Eu parcă aş încerca cu nişte untură de bursuc... Moşu’ meu cu asta s-o tămăduit şi trăieşte şi acu’”. Nu mică mi-a fost mirarea când, în ciuda apariţei „compensatelor”, pe garduri şi pe castanii din jurul policlinicii au apărut anunţuri de mică publicitate locală: „Vând untură de bursuc. tel. etc”. De data asta era prea de tot: am format numărul şi

l-am abordat pe vânzător. Am lungit vorba şi nu a fost degeaba. Omul m-a asigurat că untura „e curată”, că el, personal, prinde bursucii cu furca: „Sunt vânător, am şi puşcă, da-i păcat de trudă. Cu alicele-i strici şi blana şi-l umpli de plumb. Eu îl scot cu câinii din gaură şi-i bag furca de nici nu mişcă! D-aia rămâne untura ca lacrima şi face banii”. Apoi, dintr-o dată, l-am simţit bănuitor. L-am întrebat de preţ. A tăcut o vreme şi, fără altă vorbă, a închis. Nu ştiu... Pesemne că timbrul glasului meu şi intonaţia îi spuseseră ceva.

Citeşte mai multe despre:   editorial,   ecofabule,   jurnalul de duminică

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de