BNR ar trebui să lase-n foc castanele politicienilor

Un vicepreşedinte de bancă a ţinut să-mi spună că greşesc când susţin că leul ar trebui să se aprecieze abia du­pă revenirea economiei în teritoriul pozitiv, explicându-mi că banca centrală a acceptat o întărire a monedei naţionale deoarece anticipează ie­şirea din recesiune. Am completat raţionamentul finanţistului spu­nându-i că dacă BNR se aşteaptă ca economia să crească înseamnă că e proactivă. Şi dacă îşi asumă o astfel de poziţie, atunci anticipează că vor veni investiţii străine, fir logic cu care bancherul a fost de acord.

Problema este însă dacă nu apar in­vestiţiile pe care mizează BNR, ce se va putea spune atunci de apre­cie­rea leului? Că Banca Naţională n-a avut o poziţie proactivă, ci una specu­la­­tivă. Şi se poate merge mai în pro­fun­zime cu analiza: Pe ce se bazează ba­n­ca centrală când devine proactivă? Pe o creştere economică de 0,1% în trimestrul IV 2010 faţă de tri­­mestrul III 2010?! Din nefericire, pe un asemenea „fundament” – estimat pe date ajustate sezonier –, se poa­­te zice doar că asistăm la o miş­ca­re speculativă, ce ar dori să dea im­presia că este proactivă. Atunci când vrei să susţii că economia a ieşit teh­nic din recesiune e nevoie ca aceasta să crească timp de două trimestre con­secutive, dar raportate la o ref­e­rin­ţă „sănătoasă”, trimestrul cores­pun­zător al anului anterior, nu tri­mes­trul precedent ajustat sezonier, că­­ruia i se dă brusc importanţă ca ba­­ză de comparaţie doar pentru că ajută discursul politic. Cu alte cu­vin­te, o majorare a PIB în trimestrul I 2011, comparativ cu trimestrul I 2010, nu-l îndreptăţeşte pe premierul Emil Boc să spună că economia a ie­şit din recesiune, e nevoie de o evo­lu­­ţie similară şi în trimestrul II 2011, faţă de trimestrul II 2010, pentru că în trimestrul IV 2010, faţă de tri­mes­trul IV 2009, economia a scăzut, n-a crescut.

Dar întrebarea mai importantă este: Ce riscăm apreciindu-ne mone­da dacă nu vin investiţiile străine prog­nozate? Să se erodeze profiturile ex­portatorilor, practic, să scadă una din­tre puţinele surse de productivita­te în PIB. Şi una e să vină guvernato­rul BNR, Mugur Isărescu, să aprecie­ze că modificări de curs de până la 3%-4% „nu trebuie băgate în seamă” şi alta e să spună viceguvernatorul BNR, Cristian Popa, sau consilierul gu­vernatorului BNR, Lucian Croi­to­ru, că aprecierea leului reflectă fundamentele economice. Exportatorii ro­mâni, care au o slabă cultură a hed­ging-ului, vor interpreta că mişcarea de scădere a cursului nu mai e conjuncturală, cum le-a sugerat guverna­torul BNR, ci că rata de schimb s-a sta­bilizat la niveluri joase cum i-a lăsat să înţeleagă viceguvernatorul BNR, ceea ce-i va face să „scape” de eu­ro la 4,1 lei de frică să nu se ducă mai jos. Iar mai departe, dacă în lipsa investiţiilor străine, mişcarea de apre­ciere a leului se va dovedi a fi una pur speculativă, de spoliere a exportatorilor, se va verifica din nou zicala că românii bat exact calul care trage, pe care l-au „biciuit” deja cu arierate şi cu majorarea TVA.

Şi pentru că tot ne pregăteşte pri­mul-ministru psihologic de trecerea de la o fază la alta a ciclului econo­mic, e bine să recunoaştem că, într-adevăr, suntem în tranziţie, dar nu de la recesiune, la creştere econo­mică, ci de la stagflaţie, la slumpflaţie. Adică de la o perioadă caracterizată prin stagnarea producţiei, fără ca masa monetară să se reducă, accentuându-se dezechilibrul dintre cerere şi ofertă şi inflaţia, la una marcată de declinul economiei, în care producţia se micşorează, iar inflaţia se manifestă cu intensitate ridicată.

Recapitulăm. Forţele „progresiste” ale României s-au mobilizat să nu mai inducă percepţii negative pu­blicului. Umplând canalele media cu optimism guvernamental, ele speră să-i atragă pe întreprinzătorii străini să aleagă România şi apoi pe baza fluxurilor investiţionale să se înregis­treze creştere economică. Din păcate însă, este dificil să-i convingi pe inves­titori doar din vorbe, fără să scazi cota unică sau TVA.

Din perspectivă politică, Guvernul Boc pare a fi la final de drum. Iar so­luţia ca politicienii să nu-şi mai ero­deze imaginea în perspectiva ale­gerilor ar fi aducerea unui premier teh­­nocrat din categoria celor care sus­­ţin că aprecierea leului corespun­de fundamentelor economice. Dacă „tehnicianul” din fruntea Exe­cu­tivului va reuşi să reechilibreze eco­nomia, meritul va fi, evident, al par­ti­dului care a stat la cârma ţării în mo­m­ente grele, dacă nu, se va spu­ne: Ve­deţi, nici tehnocraţii nu pot!