Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Înainte de Paşte, mama a fost să moară niţel. S-a întors după o noapte dramatică, dar nu mai era ea, ci o făptură încolţită şi hăituită de frici ancestrale. Un cancer cerebral (cum să fie o boală cerebrală ?) a vrut să mi-o ia, aşa, nitam-nisam. Speranţa de viaţă este între opt şi paisprezece luni, ne-a zis medicul la externare. La început de mai am adus-o acasă, la Turnu Măgurele, şi de atunci copilăria mea a fugit pe veci. Şi liniştea, şi zâmbetul, şi somnul, toate s-au dus, şi... mama. Fiindcă femeia pe care o ştiam nu mai seamănă cu cea de acum. Dar deloc ! Mai întâi, cancerul i-a luat vorbele, pe care i le-a stâlcit caraghios şi i le-a împuţinat înduioşător. Au urmat apoi amintirile, trăirea de dinainte, şi cum să vieţuieşti fără memorie ? În cele din urmă, cam din toamnă, i-a înmuiat picioarele şi mâinile, le-a umplut de zgaibe, a ţintuit-o definitiv în pat. I-a deformat trupul, umflat într-o parte şi anemic în cealaltă. Aproape săptămânal merg să-mi văd mama-ruină. O mângâi şi-i ascult suspinele, vaietul sfâşietor. Îi iau mâna în palma mea tremurândă şi mă înec de durere, plânsul se porneşte abia la plecare, pe drumul dinspre Bucureşti. Aş vrea să-i spun o mulţime de lucruri, însă mi se opresc în gât cuvintele şi tac. Iar tăcerea asta paralizantă creşte întruna şi va fi asurzitoare când vor cădea primii bulgări de pământ pe sicriu... Zi de zi stau la pândă cu spaima că poate azi se va întâmpla ca mama să treacă dincolo. Orice ţiuit al telefonului îmi accelerează bătăile inimii, orice semn oniric mă devastează. Vine Crăciunul, cu colindători şi sorcove vesele, cu părinţi şi copii fericiţi, anul se înnoieşte în curând... Atâtea clipe degeaba, căci mama, de fapt ce a mai rămas din ea, agonizează, departe de lumea celor vii şi teferi... M-aş face urător la căpătâiu-i muribund şi i-aş cânta cel mai tragic colind de iubire. Bocetul copilului care se pregăteşte să devină orfan.
