x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Braţul hulpav al legii

0
Autor: Nicolae R Dărămuş 11 Feb 2011 - 15:54
Braţul hulpav al legii Nicolae R. Dărămuş/


De la întâmplare au trecut vreo zece ani. Eram la „Clubul de vânătoare”, cum pretenţios se numea încăperea aceea pauperă, părând mai degrabă vreo dependinţă a unui sediu de CAP desfiinţat. Mobilată la grabă cu un birou hărtănit, în culori nedefinite, câteva scaune şi ornată cu trei trofee de cerb, inducea oaspetelui neînvăţat dorinţa pripei de a pleca de acolo, părând că nu aparţine nimănui. Îi găsisem acolo pe doi dintre liderii puşcaşilor locali: secretarul filialei de vânătoare şi vicepreşedintele.

Eu eram acum un tolerat: părăsisem de ceva vreme breasla vânătorilor, deşi mai păstram în dulap câteva arme, ca o mărturie a greşelilor tinereţii. Deopotrivă, la acea vreme, ele ajutându-mă – aşa mi se părea – ca atunci când, rar, mai dam curs ceremonialului curăţării şi ungerii lor, să mă întorc într-un timp vechi, abia păşind în se­colul de curând încheiat; un timp cu oameni puţini, cu vânători şi mai puţini, cu păduri întinse colcăind de sălbăti­ciuni, cu ţinuturi verzi şi fără drumuri, când vânătoarea nu era „sport” şi nici capriciu. E o poveste întreagă cu armele mele, care şi astăzi stau la locul lor sub cheie, „nevalorificate”, fapt care mă asigură – slabă consolare – că stând la mine măcar ele nu ucid, aşa cum certamente s-ar fi întâmplat dacă le vindeam.

Eram trei aşadar, eu aşteptând sosirea unui prieten cu care îmi fixasem o întâlnire dinaintea clădirii. Intrasem de frig. Cele două gazde sporovăiau de-ale vâ­nă­torii, dar nu păreau să aibă invidiata şi ştiuta tihnă vânătorească, fiindcă din când în când aruncau pe geam priviri in­gri­jorate. Pesemne că aşteptau pe cineva.

N-am apucat să îi întreb pe cine, fiindcă secretarul sări ca ars: „Uite-l!… A coborât dintr-o maşină, dincolo de drum. Fă-i semn pe geam!” – se adresă el camaradului aflat mai aproape de fereastră. Perdeaua zbură într-o parte şi omul îşi flutură palma spre cineva care – am dedus eu – nu observa agitaţia. „Nu mă vede… Domnu’!… Domnu’ comis… Nu mă vede! Mai bine cobor să-l aduc, că nu ştie unde...” – conchise omul, murmurând ca pentru sine, şi ieşi grăbit. Secretarul se apropiase şi el de geam şi, urmărind cu interes reuşita acţiunii de pe trotuar, mă informă: „L-a prins”. Apoi, întorcându-se spre mine: „Şi, ce mai faceţi, domn’ doctor?… Chiar nu mai veniţi cu noi deloc? Măcar cu apara­tul foto, la vreo goană”.

Nu am prins să-i răspund fiindcă uşa se deschise larg şi, cu pas de stăpân, grav, hotărât, umplu încăperea un bărbat înalt, solid, cu vădită tendinţă de îngrăşare. Vicele intră în urma sa, călcând ca pe ouă, şi mă prezentă. Am strâns o mână mare, butucănoasă, puternică, ca de boxer, în timp auzeam un nume care nu-mi spunea nimic. De altfel, era clar că că nici numele meu nu însemnase mare lucru pentru individ şi faptul mă bucură. Oaspetele întinse mâna şi secretarului, privind într-o parte, dând ochii roată asupra pereţilor, pe care atârnau câteva trofee de cerb. Erau vechi, fără o valoare convenţională deosebită, dar unul dintre ele, simetric, foarte rămuros, degaja o armonie aparte: un straniu amestec de greutate şi imponderabil, graţie razelor lungi şi arcuite. Noul venit îl fixa din priviri şi, arătându-l cu bărbia, dintr-o aruncare a capului pe spate, întrebă: „ăsta cum îi? Mare?… Ca valoare zic… Cum îi?”.

„Aşa şi-aşa”, răspunse potolit secretarul, unul dintre puţinii vânători aşezaţi pe care îi cunosc, fost tehnician silvic. „Eu – continuă zdrahonul – am avut unul de două ori pe atâta. Avea un metru jumate între coarne. Un metru jumate!”. Se uită la noi, aşteptând să citească uimirea pe feţe, în locul ei văzând însă doar senină neîncredere. „La un metru jumate deschidere a fost chiar ieşit din comun trofeul dumnea­voastră”, rostii eu, dubitativ. Nu mă auzi şi, plimbându-se prin încăpere, cu mâinile înfundate adânc în buzunarele gecii de piele generos croite, continuă: „Mare, tare, dar nu-l mai am. L-am dus la nemţi. Am dus trei deodată şi le-am dat bine. Asta mare n-a încăput în maşină şi l-am pus sus pe portbagaj, la vedere. Dar la graniţă nu m-a întrebat nimeni, nimic. Nimic...

S-a găsit unul mai catolic, la ucraineni, şi mi-a cerut acte pe ele. L-am dus la shop-ul din vamă şi l-am luat tare: «Ce vrei, mă, de aici?». Prostanu’ şi-a ales o votcă de doi litri. Am dat pe ea 14 euroi. Am mai dus câteva trofee şi-n alte ieşiri. Am avut şi un căprior împăiat. Frumos, cu blana sură, mare şi coarnele cu puf. Era ca de pluş. N-am avut probleme niciodată cu «ai noştri»„.

Secretarul îmi arunca priviri jenate, în care licărea o ironie complice şi mirată. Era clar: în faţa noastră se afla un individ care făcea trafic ilegal cu trofee de vânătoare. Unele, poate, de va­loare patrimonială, cumpărate de la braconieri. Era relaxat şi, evident, nu-i păsa de ce credeam noi. Nu-i păsa de nimic. Tăcusem, aşteptând alte „perle informative”, dar vicele, atent la fereastră, interveni: „A venit şoferul după noi. Putem să mergem că ne aşteaptă băieţii la cabană. Totu-i pregătit”. Şi au ieşit.

„Cine-i tipul?”, am întrebat după ce uşa s-a închis. „Nu-l cunoaşteţi din auzite?”. „Nu!” Omul îmi zâmbi compătimitor: „E comisarul X, şeful de la Crimă Organizată”. „Vreţi să spuneţi «al crimei organizate»„. Râse: „Ştiu ce gândiţi… dar asta este. El e şeful, la judeţ”.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de