Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Reducerea încasărilor la bugetul de stat devine un pericol mare pentru execuţia bugetară şi, în mod inevitabil, poate conduce la accentuarea multiplicatorilor negativi dacă nu vom fi grijulii cu stabilirea unui deficit bugetar adecvat situaţiei şi cu modul de ţinere a sa sub control.
Când arieratele cresc în economie, faţă de bugetul de stat, urmărirea cu orice preţ a unei ţinte de deficit bugetar poate fi păguboasă; costul marginal al atingerii unui deficit bugetar anume poate deveni excesiv.
România nu-şi poate permite deficite bugetare mari în condiţiile de acum. Dar această teză trebuie nuanţată fiindcă “diavolul este în detalii”. Eu cred că de la un prag anume, critic, când, din varii motive, un blocaj financiar ar afecta mult încasările la
bugetul public, a tăia brutal cheltuieli bugetare poate deveni detrimental pentru economie, mărind şansele unei recesiuni. Dacă mersul economiei va încetini mult (aşa cum sugerează datele producţiei industriale din ultimele două luni) realizarea unui deficit bugetar în jur de 2% din PIB în 2009 nu va fi o alegere optimală. Este important ca execuţia bugetară să facă în aşa fel, încât, fără să pericliteze stabilitatea financiară (prin mărimea deficitului bugetar, care afectează intensitatea efectului de evicţiune pe piaţa creditului), să nu amplifice cercurile vicioase în economie. Şi o soluţie ar exista.
Putem practica un activism bugetar adaptat condiţiilor de la noi prin utilizarea fondurilor UE şi atragerea de fonduri de la instituţii financiare internaţionale (IFI). Cu cât banii de la UE vor fi folosiţi mai mult şi mai bine, cu atât mai mult se va compensa scăderea unor venituri fiscale din cauza încetinirii economice şi arieratelor. Şi avem nevoie de ceea ce se numeşte “credit enhancement” (potentarea bonităţii financiare). Resursele de care România poate beneficia, de la BCE, BM, BERD, BEI şi chiar FMI, au un cost mult inferior celor de pe pieţele internaţionale ale creditului. Asemenea fonduri nu numai că servesc evitării unor dificultăţi legate de balanţa de plăţi, dar, unele dintre ele, pot ajuta la finanţarea mult mai avantajoasă a unor deficite bugetare – ceea ce ar însemna şi cofinanţarea fondurilor UE. Cu asemenea sprijin financiar ar fi mai bine pentru o economie să aibă o execuţie bugetară cu un deficit, să zicem, de 3,5% decât una cu un deficit de 2% din PIB, dar care ar grăbi intrarea în recesiune. Repet însă, deficitul bugetar mai înalt ar beneficia în finanţare de fonduri de la IFI, ceea ce nu ar mări efectul de evicţiune pe piaţa creditului intern! Pledoaria pentru un asemenea aranjament cu IFI (având înţelegerea Comisiei Europene) ar avea în vedere, între altele, volumul datoriei publice a României şi excepţionalitatea perioadei. Aşa cum FMI şi Comisia Europeană au avut temei să nu privească cu ochi buni prociclicitatea bugetului public când economia creştea iute, tot astfel este de judecat caracterul unei execuţii bugetare când economia încetineşte dramatic, îndreptându-se către recesiune – întrucât un deficit bugetar mic, când încasările la buget scad mult, are o natură prociclică prin impactul asupra cheltuielilor publice, eventuale măriri de taxe/impozite.
Trebuie redusă risipa, raţionalizate cheltuieli, orientate cheltuieli spre dezvoltarea infrastructurii, anulate efectele unor acte normative ce au mărit teribil presiunile asupra bugetului public etc., dar nu este suficient. Nu orice deficit bugetar mic şi nu orice combinaţie de atingere a sa micşorează daunele inerente unei perioade pentru cea care se prefigurează în România anului 2009.
