Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De o bună bucată de vreme, evit să stau de vorbă cu tot mai mulţi dintre cei cu care vorbeam odinioară despre orice. Fiindcă nu mai am timp de pierdut. Nu am propriu-zis o scadenţă, nişte treburi care trebuie musai duse până la capăt. Dar e neîndoielnic că nu întineresc. Nu mi-e foarte clar cum e mai bine să-mi trăiesc ultimii ani din viaţă, însă mai curând nu fac nimic, decât să-i irosesc în conversaţii lipsite de cap şi coadă.
Nu poţi să eviţi o discuţie, în care eşti silit să asculţi o văicăreală sau un comentariu inflamat la chestiunile zilei, dacă nu eviţi omul. N-aş fi deschis subiectul, dacă nu l-ar fi deschis mai înainte trei persoane, dându-mi astfel curaj la mărturisire. Un necunoscut, în tren, apoi un domn foarte bine crescut din Italia, care o dată pe an îmi telefonează cerându-mi minute în şir scuze pentru că dă năvală pe timpul meu ca să-mi spună La mulţi ani!, şi un pictor vârstnic care mi-a spus, cu aerul că nu face asemenea favoruri oricui, că pot să-l vizitez la atelier la câteva luni o dată, dar numai dacă sunt sigur că îi pot asigura o conversaţie de ţinut minte. Trei persoane şi trei moduri de a zice acelaşi lucru, că mai simplu le-ar fi să-mi dea un ban, decât un ceas din viaţă.
Totul a pornit de la reproşul, pe care mi l-a făcut patronul unei cafenele, când a observat cât mă consum ascultând delirul unui venit neinvitat la masa mea. Trebuia să vă luaţi cafeaua şi să vă aşezaţi la altă masă, mi-a zis el. Să punem la socoteală doar unul ca ăsta în fiecare zi. Într-un an, v-au mâncat 365 de ore. Cum s-ar spune, 15 zile. De fapt, 22, dacă scădem orele de somn. Eu aşa îmi fac toate calculele, contabilizez pierderea şi câştigul dintr-un an. Când îmi fac bugetul pentru consumabile, pentru şerveţele de hârtie, de exemplu, discut preţul şerveţelului chiar şi la jumătatea de bănuţ. Într-un an şi la zecile de clienţi pe care-i am zilnic obţin, luptându-mă pentru o jumătate de ban mai puţin pe consumabile, fac o economie de mii de euro. Scuzaţi că v-am mâncat câteva minute cu vorbăria mea, a mai zis el. Cafeaua e din partea casei!
De la ce vârstă începe să intre timpul la consumabilele scumpe? Am citit într-o carte despre secvenţele definitorii ale vieţii că prima mare îngândurare vine la 27 de ani, a doua la 35 şi cea mai neliniştitoare, la 50. După 50 de ani, timpul o ia la goană. Până în 27 de ani, ziua pare să nu se mai termine. Apoi, săptămâna e lungă şi ziua nu mai intră în discuţie. Până în 50 de ani, eşti încă cel mai tânăr, oriunde te-ai afla. Şi, dintr-odată, de parcă s-ar fi umblat la o maşinărie a anilor care a funcţionat greşit şi trebuie să îşi recupereze eroarea, eşti cel mai în vârstă, în orice grup te-ai găsi, iar zilele, săptămânile şi lunile şi-au pierdut dimensiunile şi identitatea. Pot povesti de la un cap la altul zile pline, de la 20 de ani, dar nu îmi ies la socoteală foarte mulţi ani de după 50. Dacă mi-ar fi spus cineva cum devine chestiunea cu timpul, poate că azi aş fi fost mai tânăr.
