Bulina roşie

„Apartament de vânzare 3 camere, Bucureşti, ultracentral, zona Universitate, 60.000 de euro, preţ negociabil. Alte detalii: confort 1, suprafaţă locuibilă 109 mp.; etaj 7/9 (P+9E); 2 băi, 2 balcoa­ne; decomandat, cu îmbunătăţiri (parchet, gresie, faianţă, 3 x aer condiţionat); mo­bilat lux, cu bucătărie open-space mo­bi­lată şi utilată; terasă superbă de 8 mp, cu vedere pe spre bulevard”. Văd ima­gi­nile: impecabil mobilat, cu gust, mare, spaţios, luminos – „la cheie”: să te aşezi direct în pat şi să dormi, visând că gata, ai ajuns la liman. Emoţional.

Raţional, după ce ai văzut sute de alte oferte îţi dai seama că este ceva în ne­re­gulă: preţul este mult prea mic. Cu vreo 40.000 de euro, apreciez eu. Deci, „avem o situaţie, avem o problemă”. Nu este vreun chilipir, pentru că apartamentul stă demult la vânzare. Bulina roşie?

Sunăm agentul. Răspunde o doam­nă foarte cumsecade. „Da, apartamentul este superb, însă blocul are... bulină! Dar...”, coboară ea vocea, ca şi cum mi-ar spune o mare taină, „bulina nu este reală!”.

Hopa! Adică? „Păi este un bloc în care locuiesc, cum să vă spun, oameni cu re­la­ţii, foşti nomenclanturişti şi am aflat că bulina s-a pus doar aşa, ca să le refacă sta­tul faţada pe banii lui. Structura de re­zis­tenţă ar fi bună.” Construcţia este din 1940. Deci a prins toate cutremurele ma­jore, dar n-a căzut în 1977.

Îi spun că dacă un specialist în cons­trucţii, inginer în rezistenţă, îmi confir­mă asta, atunci oferta devine extrem de interesantă. Deşi îmi dau seama ime­di­at că este imposibil să fiu eu singurul deş­tept căruia să-i fi dat prin cap aşa ceva. Agentul spune că, desigur, pot să vin cu un expert. Sun un prieten foarte bun, de meserie inginer constructor spe­cializat în rezistenţă şi practicant ac­tiv al meseriei sale. Mă întreabă unde este blocul exact. Îi spun. „N-are rost să mer­gem”, zice el. „Blocurile alea le ştiu pe dinafară, mi-am dat lucrarea de li­cenţă tocmai pe ele în relaţie cu cu­tre­mu­rul din 1977. Blocul ăla este conso­lidat numai până la etajul 2. Imediat du­pă 1977, a fost aşa o nebunie să se con­so­­lideze repede blocurile vechi rămase în picioare. Dar când şi-au dat seama ce greu este şi mai ales cât costă, au oprit lucrările. Ceauşescu n-a mai vrut să ba­ge banii în aşa ceva. Aşa că multe blo­curi vechi sunt consolidate doar pe sfert. La un cutremur de până în 6 grade, nu păţeşte mare lucru, dar la un cu­tre­mur mare, blocul cade. Şi nu mai contează dacă te afli pe un etaj consolidat.” Corect.

Multă vreme studiez fotografiile apar­tamentului. Este foarte frumos. Dacă eu aş fi proprietarul, aş fi extrem de nefericit „în proprietatea mea”. N-aş putea locui în el, nici nu l-aş putea vinde. Am prins cutremurul din 1977. Stăteam într-un bloc din Berceni, pe atunci. Ţin min­te că s-a stins lumina „în timp ce” şi mă uitam cum se balansează luciul li­no­le­u­mului în bătaia Lunii, sub fereastra din bucătărie. Şi n-am s-o uit niciodată pe vecina de la scara a doua pe care „de­ran­jul” o prinsese sub duş. Se speriase în aşa hal încât avea pe ea doar cordonul de la halatul de baie. Stătea goală puşcă pe trotuar, era udă încă, plângea şi repeta întruna: „Mi-e frig, mi-e frig!”. Multă vre­me după cutremur, deşi blocul nostru nu păţise absolut nimic, am trăit cu sen­zaţia că locuiesc într-o şandrama ce stă să cadă. Dacă nu aveam un prieten expert în rezistenţă, care printr-un noroc să fi cunoscut exact situaţia acelui bloc, cum aş fi putut afla în România, „ţara tuturor posibilităţilor”, dacă bulina roşie e „pe bune” sau doar de... faţadă?