Căderea de pe soclu

NU mi-a plăcut niciodată acest personaj, fost ministru de Externe. Îmi displăcea felul lui de a fi, cu aerul său „academic” de om care „ştie el mai bine”, de „expert” care are mereu ul­ti­mul cuvânt şi dreptatea supremă, mă irita morga lui pedantă, studiată, arogantă, vocea aceea antrenată să sune greu, important, grav, serios. Mi s-a părut mereu un mare cabotin în interpretarea rolului acela de savant de bi­bliotecă universitară, de tehnocrat eminenţă-cenuşie cu aparenţă modestă.

Ar fi putut să-şi joace mai subtil partitura, fără să ne arunce în faţă emfatic, la fiecare apariţie publică, imensul ego abil îmbrăcat în competenţe profesio­nale. Acest domn îşi supralicita mereu imaginea publică, accentuându-şi redundant, cu tuşe groase, statusul. Un tehnocrat care FåCEA mereu pe tehnocratul, ca şi cum competenţele domniei sale trebuiau tot timpul reite­rate public. Este rău să faci pe expertul fără să fii, de fapt, expert, dar să fii expert şi să declami asta pedant cu fiecare silabă şi pas, pe un ton grav de guru, este la fel de rău, pentru că îţi strică credibilitatea. Atunci când supralicitezi mereu la modul ăsta, se naşte suspiciunea că ascunzi ceva.

Şi iată că a venit ziua în care marele tehnocrat a căzut penibil şi hilar de la înălţimea piedestalului pe care singur se suise.

Scandalul de corupţie declanşat de acţiunea jurnaliştilor de la Sunday Times în Parlamentul European l-a demascat pe distinsul tehnocrat ca fiind şi altceva. În plus, în mijlocul dezastrului personal, refuză să vadă realitatea şi cu o încăpăţânare absurdă nu vrea să se retragă de pe scena în care s-a făcut de râs, dându-ne o ultimă mostră de meglomanie: cică ar fi victima unei conspiraţii, pentru că este „o persona­litate incomodă”. Abia acum a devenit o prezenţă incomodă pentru reputaţia Parlamentului European şi pentru imaginea României.

Da, domnul respectiv nu a luat bani – pentru că nu a apucat să-i ia! Dar filmul distribuit de jurnaliştii britanici arată clar două lucruri. Primo: în faţa ofertei de 12.000 de euro, domnul se înmuiase de tot, renunţând la aerul de tehnocrat incoruptibil şi pedant în favoarea unui servilism ridicol. Secundo: filmul arată clar că, moral, consim­ţise la corupţie – adică dacă ar fi fost pe bune toată treaba, ar fi încasat liniştit banii. Dânsul afirmă clar că i se părea corectă suma de 12.000 de euro pentru două-trei zile de lucru. Nici nu mai contează că nu i-a luat. Nici nu mai contează că ar fi luat nişte bani pentru a face un lobby inutil în favoarea unui amendament deja depus legal de alt­cineva, conform informaţiilor apăru­te în presă.

Este absolut normal să presupunem că jurnaliştii britanici ştiau că acel amendament fusese deja depus în mod legal cu ceva timp înainte, pentru că ei nu voiau să comită o ilegalitate, ci voiau să demaşte o posibilă corupţie. Probabil că nici nu aveau bani de dat, ei au vrut doar să arunce o plasă, să se oprească la un prag suficient cât nişte fraieri să se împiedice de el. Şi s-au împiedicat trei parlamentari europeni. Doi au recunoscut deja că au greşit şi şi-au dat demisia, punându-se la dispoziţia anchetei parlamentare. Al treilea rezistă „eroic” în faţa „conspiraţiei”. Şi încă ceva: NU, Sunday Times NU este un tabloid de scandal.