Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Un maximum de competenţă, in nişte treburi care mor inainte de a se naşte, inseamnă şi un maxim de ratare profesională. Timp de o zi sau două eşti atotuştiutorul in chestiunea copacilor doborăţi de furtună peste maşini. Singurul căştig e in notorietatea tv intru nimic, iar copacilor puţin le pasă. Eşti ăla care a vorbit la televizor despre nimeni nu ştie ce.
Cănd se inghesuiau să picteze portretele Ceauşeştilor, pentru "achiziiile statului", şefii colorişti ai UAP-ului trebuiau să impace şi capra, şi varza. Să rămănă colorişti moderni şi să-i flateze pe dobitocii clasici. Coana Leana, care nu prea era sensibilă la cromatismul franţuzesc, se vedea din nou verzulie şi se isteriza: Nenorociţii, iar m-au făcut cu icter!
O doamnă cam trecută ia cuvăntul la o intrunire culturală zicănd, că e siderată de tot ce-au putut să spună vorbitorii de dinainte. Şi toţi din sală observă ceea de altfel n-ar fi remarcat: că e siderată rău. In context, cuvintele işi schimbă direcţia. Mircea Săntimbreanu obişnuia să spună că, la el in editură lucrau două categorii de femei: ciufute şi neciufute.
La New York, neavănd bani, am măncat mai multe zile numai banane. Dacă intrai la ambiţie, le găseai din ce in ce mai ieftine. Există şi un prag critic al bananelor. De cincisprezece ani n-am mai măncat o banană. N-am ajuns să le urăsc, e destul să-mi inchipui că aş fi obligat să inghit una. După o săptămănă de măncat numai banane nu urăşti bananele, urăşti viaţa.
Un Casanova al vremurilor noastre, insă unul care nu-şi va scrie niciodată memoriile, face o observaţie pentru care femeile ar trebui să-l deteste şi să-l respecte in egală măsură. Cănd mă indrăgostesc de o femeie, spune el, nu mă indrăgostesc contra altei femei. Iubirea e intotdeauna pentru cineva, nu contra cuiva.
Un test de cultură lipist de ipocriziile lui "cele zece cărţi pe care ai vrea să le ai pe o insulă pustie": raftul de cărţi pe care l-ai opri, dacă ar trebui să-ţi lichidezi biblioteca.
Intr-un autobuz in care căltorii stăteau ca sardelele, fără aer şi la o temperatură de leşin garantat, cineva a pus in funcţiune un casetofon. In grămada de oameni cu nervii vraişte, lălăiala leliţei de Teleorman care o ţinea cu "mă dusei şi mă-ntorsei", avea ceva apocaliptic. Muzica venea dintre picoarele călătorilor, dintr-o sacoşă, dar cine era stăpănul sacoşei, greu de spus. Oamenii se uitau indobitociţi de caniculă unii la alţii, iar leliţa urla din toţi bojocii "mă dusei şi mă-ntorsei". Scenă de film comic, dar numai pentru un public romănesc. Pentru oricare alt public, care n-ar realiza primitivitatea acelui hăulit de dragoste, filmul ar fi unul de groază. In Europa, in vagoanele pentru animale nu mai călătoresc, incă de la sfărşitul războiului, oamenii.
Un maximum de competenţă, in nişte treburi care mor inainte de a se naşte, inseamnă şi un maxim de ratare profesională. Timp de o zi sau două eşti atotuştiutorul in chestiunea copacilor doborăţi de furtună peste maşini. Singurul căştig e in notorietatea tv intru nimic, iar copacilor puţin le pasă. Eşti ăla care a vorbit la televizor despre nimeni nu ştie ce.
Cănd se inghesuiau să picteze portretele Ceauşeştilor, pentru "achiziiile statului", şefii colorişti ai UAP-ului trebuiau să impace şi capra, şi varza. Să rămănă colorişti moderni şi să-i flateze pe dobitocii clasici. Coana Leana, care nu prea era sensibilă la cromatismul franţuzesc, se vedea din nou verzulie şi se isteriza: Nenorociţii, iar m-au făcut cu icter!
O doamnă cam trecută ia cuvăntul la o intrunire culturală zicănd, că e siderată de tot ce-au putut să spună vorbitorii de dinainte. Şi toţi din sală observă ceea de altfel n-ar fi remarcat: că e siderată rău. In context, cuvintele işi schimbă direcţia. Mircea Săntimbreanu obişnuia să spună că, la el in editură lucrau două categorii de femei: ciufute şi neciufute.
La New York, neavănd bani, am măncat mai multe zile numai banane. Dacă intrai la ambiţie, le găseai din ce in ce mai ieftine. Există şi un prag critic al bananelor. De cincisprezece ani n-am mai măncat o banană. N-am ajuns să le urăsc, e destul să-mi inchipui că aş fi obligat să inghit una. După o săptămănă de măncat numai banane nu urăşti bananele, urăşti viaţa.
Un Casanova al vremurilor noastre, insă unul care nu-şi va scrie niciodată memoriile, face o observaţie pentru care femeile ar trebui să-l deteste şi să-l respecte in egală măsură. Cănd mă indrăgostesc de o femeie, spune el, nu mă indrăgostesc contra altei femei. Iubirea e intotdeauna pentru cineva, nu contra cuiva.
Un test de cultură lipist de ipocriziile lui "cele zece cărţi pe care ai vrea să le ai pe o insulă pustie": raftul de cărţi pe care l-ai opri, dacă ar trebui să-ţi lichidezi biblioteca.
Intr-un autobuz in care căltorii stăteau ca sardelele, fără aer şi la o temperatură de leşin garantat, cineva a pus in funcţiune un casetofon. In grămada de oameni cu nervii vraişte, lălăiala leliţei de Teleorman care o ţinea cu "mă dusei şi mă-ntorsei", avea ceva apocaliptic. Muzica venea dintre picoarele călătorilor, dintr-o sacoşă, dar cine era stăpănul sacoşei, greu de spus. Oamenii se uitau indobitociţi de caniculă unii la alţii, iar leliţa urla din toţi bojocii "mă dusei şi mă-ntorsei". Scenă de film comic, dar numai pentru un public romănesc. Pentru oricare alt public, care n-ar realiza primitivitatea acelui hăulit de dragoste, filmul ar fi unul de groază. In Europa, in vagoanele pentru animale nu mai călătoresc, incă de la sfărşitul războiului, oamenii.
