Călcâiul lui Ahile în Uniunea Monetară

Dificultăţile economice ale Greciei, ca şi trăsăturile asemănătoare (deficite externe structurale mari) în ţări precum Portugalia şi Spania au readus în discuţie optimalitatea Uniunii Monetare (UM). Cei care au promovat ideea unificării monetare au avut în vedere un deziderat politic (de impulsionare a integrării) şi unul economic; acesta din urmă având la bază teza că pe cale monetară s-ar stimula convergenţa economică. Dar criza financiară/economică arată că ipoteza convergenţei economice stimulate pe cale monetară are slăbiciuni, că UM nu este totuşi o arie monetară optimă în ansamblu. Făcând această observaţie am în vedere mai ales situaţia franjului mediteranean, care este format din economii ce de ani mulţi fac revelaţia unor deficite externe mari. UM a răpit posibilitatea utilizării cursului de schimb ca instrument de ajustare a dezechilibrelor cauzate de diferenţiale de productivitate (competitivitate). Nu puţini au fost cei care au mizat pe flexibilizarea pieţelor forţei de muncă (ajustări în costurile forţei de muncă), ale pieţelor în general; se vede însă că realitatea pieţelor din UE este alta. Se manifestă rigidităţi majore, ca şi stavile politice şi sociale în a se realiza modificări în jos ale salariilor ca modalitate de a ajusta discrepanţe de productivitate. Drept este că sincronizarea ciclurilor economice şi diferenţe importante în dezvoltarea economică fac ca politica monetară comună să aducă cu sine şocuri asimetrice înăuntrul Uniunii. În faze când Banca Centrală Europeană practică dobânzi mici ca efect al unei inflaţii scăzute, capitaluri substanţiale se îndreaptă către zonele mai puţin dezvoltate, unde se mizează pe randamente investiţionale superioare. Aceasta este, în bună măsură, explicaţia perioadei de avânt economic de tip speculativ din Spania, Portugalia etc., care a condus la creşteri de inflaţie şi salarii peste media din Uniune şi, implicit, la pierderi de competitivitate - rezultatul fiind deficite externe tot mai mari. Dar aceasta nu este singura explicaţie; fapt este că sectorul corporatist din ţările sudice, adesea, nu a ţinut pasul cu cerinţele impuse de concurenţa din UE, din economia globală. Dacă adăugăm la aceasta starea finanţelor publice, căpătăm imaginea unei poziţii economice inferioare în UM. Când criza financiară a izbit toată Uniunea, această poziţie s-a concretizat în percepţia că aceste ţări prezintă un risc suveran considerabil mai mare decât media din UM. Dar episodul Grecia & Co reliefează o mare controversă privind funcţionarea UM. De la debutul conceperii ei au fost voci care au afirmat că fără un mecanism de ajustare fiscal construcţia are o slăbiciune congenitală ce îi poate fi fatală. Pactul de stabilitate şi creştere a încercat să fie un substitut, dar s-a dovedit a fi unul slab. Este nevoie de reguli privind corecţii de venituri şi de reglementări ale pieţelor, care să permită ajustări ale dezechilibrelor externe şi bugetare înăuntrul Uniunii. Cei care o asemuie SUA sunt naivi dacă nu înţeleg că peste Ocean există o suveranitate fiscală (federală) unică şi mobilitatea forţei de muncă, că unicitatea pieţelor acolo este autentică. Această criză mai arată ceva: intrarea în UM trebuie făcută când ai un grad suficient de pregătire. Altminteri, ceea ce pare o fi o rezolvare (mă refer la riscul valutar) poate fi contra-balansat de costuri în timp mari, de toate felurile.