Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Comisia Europeană analizează posibilitatea de a permite României corecţia mai lentă a deficitului bugetar sub nivelul de 3% din PIB, respectiv în 2012, în loc de 2011, a declarat ieri reprezentanta CE, Fabienne Ilzkovitz.
Ce înseamnă acest lucru? Că România îşi va amâna trecerea la euro, programată pentru 2014. Asta deoarece cu minimum doi ani înainte de adoptarea euro trebuie îndeplinite criteriile de convergenţă: un deficit bugetar care să se situeze sub 3% din PIB, o datorie publică totală mai mică de 60% din PIB, o rată a inflaţiei care să nu depăşească cu mai mult de 1,5% inflaţia medie a celor mai performante trei state din UE, o rată a dobânzii la titlurile pe zece ani care să nu depăşească cu mai mult de 2% dobânda medie a celor mai performante trei state, menţinerea stabilităţii cursului de schimb (într-o bandă de ± 15%).
Şi apropo de aceste criterii. Cu cât ne apropiem mai mult de data la care ne-am programat să trecem la euro, de fapt, ne îndepărtăm. În 2007 erau două repere pe care nu le îndeplineam: inflaţia şi dobânzile la împrumuturile pe termen lung. În 2008 li s-a adăugat şi deficitul bugetar. După care frenezia împrumuturilor de la străini va face probabil ca şi datoria publică să sară de 60% din PIB.
Surprinzător este doar că sectorul privat a reuşit să treacă de la deficit la excedent în câteva luni din 2009, în timp ce sectorului public îi ia ani buni să ajungă sub limita de risc. Cum e posibil? Cu ajutorul politicii monetare, care permite clasei politice să nu ajusteze suficient politicile publice, pentru că induce hazard moral în sectorul privat. Motiv pentru care guvernatorul BNR a fost decorat de preşedinte, în timp ce alţi conducători de bancă centrală au preferat să-şi părăsească postul, în loc să poarte de grijă Guvernului incompetent. E ca şi cum ai premia un pompier pentru calităţile sale de piroman.
Ca să explic mai clar: în lipsa ajutorului dat de politica monetară, clasa politică ar fi trebuit să restrângă masiv cheltuielile publice pentru a păstra atractiv mediul economic, ceea ce ar fi generat fluxuri externe de resurse private. Numai că, în locul unei astfel de abordări, s-a apelat la împrumuturi instituţionale care să permită păstrarea deficitului bugetar la un nivel ridicat, "subvenţie" ce i-a conferit mai departe politicului privilegiul de a dicta economicului. Guvernul a recurs la un "tampon" în defavoarea unor măsuri de reformă care ar fi demonstrat că are viziune şi spirit antreprenorial, în circumstanţele în care însuşi finanţatorul FMI recunoştea mai demult că adoptarea euro la un termen îndepărtat amână restructurarea economiei.
Iar pentru cine continuă să fie optimist, chiar şi după ce a citit cele de mai sus, e bine să ştie că Cehia, care înainte de criză îndeplinea criteriile de convergenţă, estimează adoptarea euro abia în 2016. Noi ce mai putem face în acest context? Doar haz de necaz, spunând că mai repede am avea şanse să trecem la dolar decât la euro.
