x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Bacăul rămâne oraşul lui Bacovia"

0
Autor: Eugenia Mihalcea Florina Zainescu 09 Iul 2009 - 00:00
Marin Raica/Jurnalul Naţional
Vezi galeria foto


Grădina publică din poemele lui George Bacovia a rămas doar un mic parc, copleşit de uriaşa catedrală ortodoxă care se construieşte în imediata vecinătate. Culoarea plumburie a târgului de la începutul anilor 1900 a fost înlocuită cu cenuşiul blocurilor comuniste. În parcul central, pacienţii de la spitalul judeţean se plimbă în pijamale, sub croncănitul asurzitor al ciorilor. "Vrând-nevrând, Bacăul rămâne oraşul lui Bacovia", spune profesorul Constantin Călin.

Cine îl caută pe Bacovia în oraşul său îl poate găsi pe strada pe care a locuit, în curtea casei memoriale, sau în centrul oraşului, acolo unde se află statuia poetului - un Bacovia realizat de sculptorul Constantin Popovici pentru aniversarea din 1971, slab, stingher, încovoiat. În oraşul de pe Bistriţa circulă şi o legendă despre statuie: se spune că la inaugurare soţia poetului, Aghata Grigorescu Bacovia, a avut o criză de nervi în momentul în care a fost dezvelită statuia. Spunea că aceasta nu îi seamănă poetului. Poate nu îi semăna soţului George Bacovia, dar poetul se identificase cu opera sa, era deja o apariţie de plumb, care ţinea pe umeri amurgul violet al oraşului de provincie. Ca şi azi.

TÂRG DE PROVINCIE CU LOCUINŢE INSALUBRE
"Dacă vrei să cunoşti bine un poet - spunea Goethe - mergi în ţara lui", parafrazează profesorul Constantin Călin în primul volum al cărţii sale, "Dosarul Bacovia". Dar "ţara" lui Bacovia nu mai este. George Bacovia a scris despre un târg de provincie în care toamna părea a fi singurul anotimp în care uliţele erau desfundate şi mizere şi în care Bistriţa curgea neîngrădită, inundând periodic oraşul.

"Pe la 1880, urbea se întindea pe o suprafaţă apreciabilă: peste 700 de hectare. Cu excepţia uliţei negustorilor şi a proximităţii acesteia, casele şi bordeiele, în număr de circa 2.000, erau înecate de arbori, separate de grădini şi de mari terenuri virane, care sporeau impresia de pustietate. Cât despre centrul comercial... era o îngrămădire neglijentă, periculoasă de clădiri vechi şi de barăci acoperite cu şindrilă", notează Constantin Călin. Bacăul era plin de un praf "care înceţoşa adesea întreg oraşul".

"Murdăria rămâne caracteristica endemică a locului: uliţe pline de bălegar şi gunoaie, şanţuri laterale în «permanenţă umplute cu apă înverzită» şi scursori, locuinţe insalubre, acareturi degradate, curţi interioare duhnind de dejecţii, debite de carne în aer liber, la soare, pitării «rău făcute, rău întreţinute», mărfuri alimentare expuse pe trotuar."

"Bacăul lui Bacovia nu mai există pe străzile actuale ale oraşului. Bacăul lui Bacovia este în arhive", explică profesorul Constantin Călin. El povesteşte că, fiind băcăuan prin adopţie din 1962, a avut numai două momente când a simţit că trăieşte în oraşul lui Bacovia: "Odată, ieşind de la redacţie şi trecând prin parc, am văzut un amurg superb, cerul avea o coloratură violet, iar altădată, într-o zi de vară spre toamnă, mergând pe Strada Trotuş, orizontul îndepărtat mi-a dat senzaţia aceasta de localitate veche moldovenească, de târg".

"CEI VII SE MIŞCĂ ŞI EI DESCOMPUŞI"
Pornim pe urmele poetului de la casa memorială, aflată pe Strada George Bacovia, care a fost deschisă în 1971. În această clădire, familia poetului s-a mutat abia în 1906. Muzeograful Maria Băitanu este scuzată că ar fi în concediu şi, fiind chemată de acasă. nu se arată bucuroasă de oaspeţi. "Să mă lase în pace!", se aude din telefonul supraveghetoarei vocea muzeografei. Fără ghidaj, privim obiecte fără viaţă aranjate în camerele în care a trăit familia Vasiliu.

Biroul la care scria, fotografii, tutun, o învălmăşeală de lucruri care nu-ţi spun nimic despre nevroticul Bacovia, despre depresiile sale, despre bolile care l-au măcinat.

În curtea casei memoriale s-au copt fragii, e o linişte apăsătoare, iar soarele arde oraşul la fel ca în poezia "Cuptor". Oamenii se mişcă toropiţi de căldură: "Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,/Cu lutul de căldură asudat". Ne mişcăm şi noi sub razele mult prea calde. Nici un strop de ploaie în Bacău. Cine ar fi zis!?

PARCUL CIORILOR, BISTRIŢA CADAVRELOR
În parcul "devastat, fatal, /Mâncat de cancer şi ftizie, /Pătat de roşu carne-vie/Acum se-nşiră scene de spital". Parcul lui Bacovia, în care se plimbau oamenii atinşi de bolile vremii, este acum decorat cu flori şi ciupercuţe, care se aprind la lăsarea întunericului. Numai pacienţii de la spital se plimbă încă în pijamale pe alei, iar ciorile, exagerat de multe, croncăne a moarte.

În momentele în care căuta linişte, George Bacovia mergea pe malul Bistriţei, despre care îi povestea şi viitoarei sale soţii, Aghata Grigorescu, în scrisorile pe care i le trimitea de la Bacău. Au şi vizitat împreună lunca Bistriţei într-una dintre vacanţele pe care Aghata le-a petrecut în Bacău.




"Păşeam prin iarba fragedă, plină de toporaşi. (...) Ciripitul păsărilor era o cascadă de triluri. Am respirat cu nesaţ prospeţimea pajiştii înverzite, apoi am continuat drumul până am dat de malurile ondulate ale Bistriţei. (...) De pe malul celălalt se auzea o doină din fluier şi zărirăm ciobani cu oile", scrie Aghata Grigorescu Bacovia în cartea "Bacovia".

Malul Bistriţei este acum îndiguit, iar localnicii se plimbă pe insula artificială de agrement. Lunca este mizeră, plină de gunoaie şi de balegă, iar singurul zgomot este orăcăitul broaştelor. Din loc în loc, oameni stau la plajă pe iarba arsă, aproape de apa în care băltesc sticle de plastic, resturi de ambalaje, cadavre de şobolani, schelete de peşti, dar şi şerpi de apă. Stuful a acoperit râul, până departe, după barajul realizat în timpul comunismului, iar o turmă de vaci paşte liberă.

"Deci, vrând-nevrând acesta este oraşul lui Bacovia", îl cităm din nou pe Constantin Călin. Profesorul se referea însă la faptul că orice reporter de televiziune sau de la radio care vrea să fie mai precis în privinţa locului în care se află spune, atunci când comentează meciurile de pe stadionul din Bacău, "ne aflăm în oraşul lui Bacovia".

POETUL CARE PURTA MASCĂ
Poetul a ajuns să se identifice cu oraşul, al cărui nume l-a împrumutat. Dacă Aghata Bacovia spune că există mai multe variante ale provenienţei pseudonimului ales de Gheorghe Vasiliu, Constantin Călin precizează că Bacovia este vechea denumire latinească a Bacăului.

O dată cu pseudonimul, George Bacovia şi-a aşternut pe chip şi o mască de poet dezolat şi dezolant, de care nu s-a mai putut debarasa.

"A adoptat o mască a decadentismului, specifică timpului, cu care însă s-a contopit", spune Violeta Ursinschi, profesor de română la Colegiul Naţional "Ferdinand I" din Bacău. Această versiune este susţinută şi de profesorul Călin: "Tânărul Bacovia devine, de timpuriu, prizonierul unui model mintal: poetul decadent, de care nu se mai eliberează". Cu chipul ascuns sub mască, un pensionar tânăr, care şi-a consumat energiile într-un liceu care nu i-a plăcut şi la o facultate pe care a absolvit-o cu greu, Bacovia a rămas gârbovit, în centrul oraşului cu care s-a contopit.

 

Născut într-o zi de toamnă cu furtună
Gheorghe Vasiliu (George Bacovia) s-a născut într-o zi de toamnă, la 4 septembrie 1881, "la ceasurile 14:00, în după-amiaza senină şi caldă, care înspre seară se înnoură (...), un vânt rău începu să vânzolească grădina; cerul se acoperise cu zăbranic cenuşiu; un fior străbătu printre straturile cu flori; un suspin printre frunzele copacilor...", aşa cum notează soţia poetului, Aghata Grigorescu Bacovia, în cartea "Bacovia". 

Băiatul firav, timid şi stingher era destul de bolnăvicios. La 7 ani s-a îmbolnăvit de febră palustră, iar din această cauză nu a fost dat la şcoală la timp. A fost înscris la Şcoala Domnească nr. 1 din Bacău abia în 1889. "Din clasa I până în clasa a IV-a a avut acelaşi dascăl, pe Nicolae Biberi", povesteşte Aghata Bacovia.

Prin clasa a III-a de gimnaziu şi-a descoperit vocaţia poetică, scriind şi citind în taină, pe sub bancă. Prima poezie, "Şi toate", a apărut în Literatorul, la 20 martie 1899, publicată de Gheorghe Jinga, un prieten de familie. La 17 ani scrisese deja poeziile "Plouă", "Rar, "Sonet", Tablou de iarnă", "Amurg violet", "Decembre", "Nervi de toamnă", "În altar", "Epitaf" ş.a.

Poemul Plumb, deşi inspirat de o vizită la un cavou din cimitirul din Bacău, la 1900, a fost terminat abia în 1902.
"În cavou erau nişte sicrie masive de plumb, peste care se aflau depuse coroane de frunze şi flori de plumb, cum sunt unele şi la cavoul Hasdeu din Cimitirul Bellu. Îl stăpânea şi ideea căderii în neant. Intenţiona să îşi numească poezia «Ego», scrie Aghata Bacovia.

După ce termină cu greu liceul din oraş, la vârsta de 22 de ani, se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care o finalizează la 30 de ani. "În anul 1911 obţinu licenţa în Drept, fără teză de licenţă... Ultima dorinţă a mamaiei, să se facă avocat. Se înscrie în Baroul de la Bacău, scoate cartea de avocat, plăteşte 10 ani cotizaţiile la zi, fără să apară vreodată la bară sau să facă cel puţin oficii de notariat."

Din cauza stărilor depresive, este internat în două rânduri la sanatoriul de boli nervoase al doctorului Mărgăritescu din Bucureşti, respectiv în 1914 şi în 1929, imediat după ce se căsătoreşte. Între anii 1916 şi 1921 deţine diverse slujbe în Capitală, dar care nu îl mulţumesc. Îi umează serii de reîntoarceri acasă şi la Bucureşti, unde îşi petrece ultima parte a vieţii ca pensionar, deşi era încă tânăr. Moare la Bucureşti în 1957.

 

Spectacole de sunet şi lumini
Festivalul "George Bacovia" a avut prima ediţie în 1971, anul în care a fost deschisă Casa Memorială "George Bacovia" din Bacău şi dezvelită statuia poetului din centrul oraşului. Din 1981, însă, evenimentul a intrat pe o pantă descendentă. "În 1971 s-a organizat un festival literar-artistic, un eveniment de proporţii. Numărul participanţilor a întrecut orice aşteptări. Au participat, printre alţii, Zaharia Stancu, Emil Botta, Aghata Grigorescu Bacovia, actori, plasticieni, sculptori, şi nu numai", spune Constantin Călin, care a publicat "Dosarele Bacovia", volumele I şi II. 

 

"În 1981 a fost un alt mare eveniment, cu ocazia centenarului, care a însemnat însă şi o întoarcere pe panta scăderii", completează Constantin Călin. Tot după 1980, cei de la putere considerau că se vorbeşte prea mult despre Bacovia şi au aprobat numirea teatrului din oraş Bacovia, numai după ce au fost păcăliţi că acesta nu este numele poetului, ci al oraşului, după cum povesteşte actorul Stelian Preda, fost director al Teatrului "George Bacovia" din Bacău. În acte, teatrul se numeşte numai "Bacovia" şi doar pe frontispiciu este "George Bacovia".

Stelian Preda este cel care a realizat primul spectacol de sunet şi lumini pe poeziile bacoviene, în 1971. Dacă festivalul nu mai are aceeaşi amploare, revista Ateneul, apărută în 1964, se îngrijeşte în continuare de memoria poetului.

 

Precista, muză pentru "Amurgul violet"
Biserica Precista din Bacău, ctitorită în 1491 de Alexăndrel Vodă, fiul lui Ştefan cel Mare, l-a fascinat pe Bacovia de când era elev, după cum povesteşte Aghata Bacovia, soţia poetului, în jurnalul "Bacovia". O noapte petrecută în clopotniţă i-a fost muză pentru poezia "Amurg violet". Pe George Bacovia îl ispiteau sunetele clopotelor, dar şi priveliştea oraşului văzut din turnul clopotniţei. Într-o vacanţă de vară, copilul George Bacovia l-a urmărit până în turnul - care nu s-a păstrat până în zilele noastre - pe paracliser. "Într-o seară de vară, Iorguţ nu se mai întoarse acasă. Mamaie remarcase lipsa lui cam de pe la vecernie. Se întunecase. Ai casei se strânseseră în sufragerie pentru cină. Venise şi tataia ceva mai devreme în seara aceea.

Văzând că se face târziu şi băiatul nu mai vine, începură să-l caute în toate părţile.
Către orele 11, tatăl, palid, suferind, cu fruntea încreţită, s-a prezentat la poliţie şi le-a spus poliţailor că i-a dispărut fiul în împrejurări misterioare. Până la ziuă nu aflară nimic", scrie Aghata Bacovia. Poetul a ajuns însă acasă în dimineaţa zilei următoare, palid, dezordonat, după ce a petrecut o noapte de coşmar în clopotniţa bisericii din centrul oraşului. La 6 ani după experienţa trăită, în 1899, George Bacovia a scris poezia "Amurg violet": "Amurg de toamnă violet.../ Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;/ Străbunii trec în pâlcuri violete,/ Oraşul tot e violet".

 

BACĂU: Curent electric, abia în 1902
Locul de baştină al poetului, Bacăul, este atestat documentar de pe la 1400. Era deja un târg prosper, cu "vamă la hotar". "Cine va duce postav în Ţara Românească va da la vama principală, în Suceava, de grivnă câte trei groşi, iar la margine, în Bacău, de grivnă doi groşi (...)", se arată în Privilegiul comercial din 6 octombrie 1408, acordat de domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun, negustorilor din Liov, citat de Ioan Catană în monografia "Salutări din Bacău!".

Pe la 1850, în Bacău "nu erau decât vr'o 2 strade principale: Şoseaua Domnească, făcută de Vodă Mihai Sturdza, şi Uliţa Mare; apoi vr'o trei-patru mahalale zise boiereşti şi negustoreşti. Şi în ce hal erau aceste drumuri! Când ploua, mai cu seamă primăvara şi toamna, nu puteai merge pe ele din cauza noroiului (...) Unele strade, şi mai cu seamă Şoseaua Domnească şi Uliţa Mare, aveau şanţuri pentru scurgerea apelor din ploi, dar apa nu se scurgea. Nescurgându-se apa toată, câtă rămânea stătea în şanţ până ce începea un miros greu".

Abia în 1864 a început "adevărata operă edilitară" în Bacău şi s-au făcut primele trotuare cu bordură pe străzile centrale. Dacă pe la 1850 iluminatul oraşului se făcea cu felinare - fânare -, cu lumânări de seu puse în vârful unor pari, în 1867 au fost introduse primele lămpi cu petrol, iar în 1902 - pe când poetul avea 21 de ani - s-a introdus curentul electric. În decembrie 1929, prin decret regal, Bacăul a fost declarat municipiu.

Citeşte mai multe despre:   pană,   constantin,   bacau,   georg,   calin,   bacovia,   poetului,   redescoperirea româniei,   aghata,   violet,   constantin călin,   constantin c

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de