Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
'Domnule jurnalist, ce ai cu proprietatea privata? Ok, iti place padurea, dar crezi ca ar fi mai protejata de stat sau de biserica? Nu inteleg: vrei sa dispara oamenii, ca sa te plimbi dumneata linistit pe poteci? Nu inteleg tipul asta de ecologism. Vei spune ca n-am sapienta necesara. Asa o fi, nu e mare branza daca pierzi un cititor ca mine. Nu te obosi sa imi raspunzi' – ma sfadea nu demult intr-un comentariu cititorul 'Escu', dupa lectura unui editorial. In text, printre altele, condamnam comportamentul discretionar al celor care, devenind proprietari pe marile ecosisteme vitale sau pe parti din acestea, le civilizeaza hulpav prin diverse investitii si, 'exploatand oportunitatile', afecteaza ireversibil armonia biodiversitatii. In discutie fusese ecosistemul forestier, in care cei mai multi indivizi vad fie padurea, ca metri cubi de lemn – daca sunt industriasi, fie 'vanatul' – daca sunt vanatori, fie 'frumusetea peisajului', numai bun de a fi asfaltat si populat cu hoteluri, piste de schi si carciumi turistice – daca sunt hotelieri si turisti de automobil.
Tonul, vehementa superioara si pripa comentatorului – absolut patognomonice pentru optica 'omul, stapanul naturii' –, nefiind un fapt izolat, merita lamuriri pe care nu le poate aduce o disertatie persuasiva, ci viata sau, dupa caz, moartea. Asta pornind de la obligatoria premisa ca omul nu e singur pe Pamant, dar ca, daca nu va intelege acest fapt dumnezeiesc, respectandu-l, chiar va ramane singur.
Prima data cand am parcurs, pe jos si cu rucsacul in spate, drumul de la Obarsia Lotrului la Oasa a fost prin anii ’80. Fuseseram doi drumeti. Urcaseram de la Petrosani in Parang, 'facuseram' creasta masivului si, de la Lacul Calcescu, am coborat pe firul Lotrului abia nascut din oglinda lui. Cainii ciobanesti de la stana de sub Varful Rosia ne mancasera intr-o noapte toate proviziile puse 'la rece' sub streasina cortului, mai putin zaharul, biscuitii si o conserva de fasole cu carnaciori care, pe intregul traseu ramas, avea sa capete nume cu articol hotarat, statut de persoana fizica si de membru al echipei: 'Conserva'; dobandind si dreptul de a fi conservata pana la o situatie-limita. Am pus cortul dinjos de Podul Stefanului, in Luncile lui Rusalim, unde am petrecut o noapte. Seara prinsesem la lingurita doi pastravi pe care i-am fript pe jar, iar dimineata un ceai 'pe inima goala' ne-a fost de ajuns.
Drumul forestier ce insotea raul venea de la Novaci, trecand pe sub Varful Urdele. Ceva mai jos, la Obarsia Lotrului, el se infurcea. Un drumeag curgea pe albie, spre rasarit, un altul urca pieptis spre nord, peste cumpana apelor. Coborand in cele din urma pe firul Tartaraului pana la confluenta acestuia cu Frumoasa, el purta drumetul la raul care, robindu-i pentru o viata pe scriitorii Ionel Pop si Mihail Sadoveanu, a nascut sub pana fiecaruia cate o carte celesta: 'O palma de rau' si 'Valea Frumoasei'. Am luat-o spre nord. O preumblare tihnita pe Frumoasa in amonte, spre izvoarele de sub Cindrel, ne-a aratat – lucru rar! – turme de pastravi sorindu-se in linul de sub casitele vechi, urme de urs si de ciute in nisipul malului si perechi-perechi de acvile tipatoare, rotindu-se in largimi. De la un 'magazin forestier' izolat am cumparat doua paini care, alaturate rezervelor pomenite – dintre care cea de tinerete nu era de colo! – ne-au ajuns pentru a strabate, tot pe jos, distantele: Oasa, Poarta Raiului, Varful Sureanu si, in cele din urma, drumeagul care, coborand pe Valea Prigoanei, ne-a scos la asfalt. Si nu imi pare deloc de prisos sa spun ca pe intregul drum de pamant, de la Urdele la Obarsia Lotrului, apoi pe Tartarau si Frumoasa pana la Oasa, nu am intalnit pe nimeni.
Nu demult s-a dat in folosinta 'Transalpina': 'cea mai inalta sosea montana din tara', cum anuntau, cu imbecil entuziasm, jurnalistii. Este exact parcursul descris mai inainte, doar ca acum e asfaltat. Un prieten mi-a telefonat cu amaraciune: in ultima duminica, pe traseul de la Obarsia Lotrului la Oasa s-a circulat 'bara la bara'. Doar s-a circulat, fiindca 'facilitatile' – hotelurile, restaurantele, terasele inca nu exista. Vor aparea insa cu singuranta.
'Nu inteleg: vrei sa dispara oamenii, ca sa te plimbi dumneata linistit pe poteci?' – ma intreba cititorul. Nu voiam sa ma plimb eu singur, ci voiam doar sa nu tulbur. Pe nimeni. Nici pe oamenii care, cu un rucsac in spinare, cauta in salbaticii solitudinea si linistea, nici pe ursii care, primavara, scormoneau in musuroaiele iesite din zapezi, pascand, acolo sub cer, ierburile fragede si nici pe cerbii care, toamna, isi purtau nuntile in golul alpin. Care, abia acum, populat cu autocare incarcate cu sedentari entuziasti si strabatut de masini 'bara la bara', pline cu turisti de volan si dezvoltatori, imi pare cu adevarat gol.
