Când antichitatea renaşte la Atena

Atena a intrat în sfârşit în clubul oraşelor care dispun de muzee originale construite special pentru a stimula turismul cultural şi pentru a-şi conferi o aură de modernitate şi de vitalitate. Un club din care încep să facă parte din ce în ce mai mulţi membri. Această modă cultural-urbană a fost lansată în anii '80 de Paris, care şi-a construit uluitorul centru cultural Georges Pompidou, numit şi Beaubourg, dedicat artei moderne. A urmat New-Yorkul, care s-a dotat cu un extravagant edificiu,

Muzeul Guggenheim, destinat şi el avangardei. Tot mai multe oraşe au înţeles apoi că turistul s-a cam plictisit de muzeele şi de galeriile de artă tradiţionale şi că îşi doreşte să fie surprins şi încântat nu numai de exponatele văzute, ci şi de clădirea şi de cadrul în care sunt expuse. Oraşul Bilbao din ţara bascilor spaniolă, care s-a dotat şi el cu un muzeu Guggenheim, este unul dintre exemplele cele mai strălucite de sinteză între îndrăzneala arhitecturală şi renaşterea culturală. Edificiul a devenit simbolul oraşului şi l-a făcut practic să iasă dintr-o lungă letargie şi chiar dintr-un anume anonimat.

Sunt numeroase oraşele lumii care s-au dotat în ultimul deceniu cu muzee noi, adaptate unui nou spirit, unui nou raport între om şi exponat. Roma, Londra, Madridul, Berlinul rivalizează în materie de noi propuneri muzeistice. Lor li s-a alăturat, cum spuneam, Atena prin crearea unui nou muzeu al sitului arheologic de pe Acropole.

Plasat printre măslini în imediata apropiere a acestei coline stâncoase, unde au fost ridicate câteva dintre cele mai splendide monumente ale antichităţii, noul muzeu de la Atena este un edificiu care pare conceput integral din transparenţe. Primul şoc emoţional al vizitatorului este când pătrunde pe esplanada din faţa muzeului şi îşi dă seama că păşeşte pe… ruine. Arhitecţii edificiului au avut inspiraţia de a construi muzeul pe piloni, deasupra unor ruine antice, astfel încât muzeul devine un fel de navă plutitoare: ea are graţie şi lejeritate, dar mai ales dă senzaţia că a rămas imobilă în aer pentru a nu se aşeza, pentru a nu strivi şi mai ales pentru a nu ascunde exact ceea ce vrea să pună în valoare: ruinele Atenei.

Vizitatorii se plimbă pe esplanada făcută din dale transparente şi admiră, la şase sau şapte metri sub picioarele lor, străzile, temeliile şi pieţele oraşului originar, ale oraşului antic. În momentul în care începe să urce etajele muzeului, cum jur-împrejur pereţii sunt transparenţi şi ei, vizitatorul rămâne în contact cu oraşul nou pe care îl poate admira de altfel în deliranta sa expansiune. Practic colina numită Acropole a devenit o insulă într-o mare urbană dezlănţuită: Atena rămâne, prin dimensiunile sale, un oraş incontrolabil, tentacular, inconştient.

Să revenim însă la muzeul dedicat exclusiv vestigiilor găsite pe Acropole şi în grotele din jur. O parte dintre statuile, frizele şi vasele expuse au fost găsite, de fapt, în tot felul de grote unde fuseseră ascunse înaintea primului război cu perşii. Ciudată ironie a istoriei: unele dintre statuile aparţinând primei generaţii de temple de pe Acropole sunt mai bine conservate, întrucât au fost ascunse de mâini prevăzătoare care se aşteptau la totala distrugere a templelor de perşi, ceea ce s-a şi întâmplat.

În schimb, din a doua generaţie de temple construite de Pericle în aşa-numitul secol de aur au rămas mai puţine piese integrale, pentru că le-a distrus istoria cu peripeţiile ei.

Două alte momente de mare emoţie mai poate resimţi însă vizitatorul în acest nou muzeul al Acropolelor. În primul rând, plimbarea prin pădurea de statui. Faţă de stilul vechi  de prezentare a vestigiilor antice (de obicei aliniate de-a lungul unui perete), noii edili muzeistici propun o plimbare printre statui, vizitatorul pătrunde într-o adevărată pădure de statui, începe să creadă că este şi el o statuie mişcătoare, începe să simtă că face parte din expoziţie şi că joacă un joc al memoriei.

La ultimul etaj, vizitatorul mai descoperă ceva: o reproducere la scara de sută a la sută a structurii Partenonului, în aşa fel încât îi poate admira frizele în toată splendoarea lor, dar în acelaşi timp nu pierde legătura vizuală cu adevăratul Partenon pe care îl vede pe fereastră, ca să spun aşa.

Marea reuşită a acestui muzeu este sinteza dintre modernitate şi antichitate: o clădire de o mare funcţionalitate, cu pante line şi cu scări rulante, cu terase deschise şi cu pereţi de sticlă, cu pardoseli transparente, astfel încât oamenii de la primul etaj îi văd plimbându-se deasupra lor pe cei de la etajul doi, o clădire originală deci şi inspirată în modernitatea ei este destinată să pună în valoare vestigii care constituie oarecum temeliile culturale ale Europei. Cine vizitează aceast muzeu la Atena uită, pentru moment, că Europa şi mai ales Grecia traversează acum o criză economică şi chiar de identitate în totală contradicţie cu fabuloasele acumulări ale acestui continent.