x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Când cântă Alifantis...

0
Autor: Ana-Maria Păunescu 07 Apr 2012 - 21:00
Când cântă Alifantis...


... parca stau in loc toate secundarele, parca se inchid ranile trecutului si se combina in mintea noastra, aproape ireal, aproape fara noima, ganduri, sentimente, sperante, ca-ntr-un joc cu zaruri rotunjite si cu reguli nestiute, ca-ntr-o lume cu un pas mai aproape de perfectiune si de acea stare, greu de definit, greu de recuperat, numita de unii fericire, de unii eternitate, de altii pur si simplu liniste.

Cand canta Alifantis, cum s-a intamplat trei zile la rand, la finalul lunii martie, la Teatrul Excelsior din Bucuresti, se confirma senzatia pe care o avem de multe ori, privind in jur, senzatia ca nu avem destul timp la dispozitie ca sa ne bucuram de lucrurile frumoase si aparent marunte, ca sa intelegem pe de-a-ntregul care ne sunt prioritatile si cand e cazul sa ne punem viata in prim-plan. O sala de teatru plina, cu scaune prea putine pentru atat de multe aplauze, un artist pentru care nu exista termene de comparatie, un om care, chiar si atunci cand vorbeste cu publicul, pare ca ar canta una dintre piesele inconfundabile care ne insotesc parca dintotdeauna lacrimi, promisiuni si idealuri.

Cand canta Alifantis versurile celor mai mari poeti ai literaturii noastre, devenim cu totii chiriasii acelorasi iluzii, nu mai stim, si nici nu ne mai intereseaza sa aflam, ce se intampla dincolo de usa salii de spectacol, nu mai are asa mare importanta ce spun ceilalti despre noi, nu se mai contabilizeaza, pentru cateva minute, greseli sau defecte, poate ca inauntrul fiecaruia se instaleaza un fel de scut, un fel de noblete care nu ne mai lasa sa fim imprudenti, superficiali, grabiti si nervosi.

Cand canta Alifantis e loc si pentru varianta noastra, e loc pentru lumina cerului si pentru tot dorul pe care il purtam pe umeri, cand canta el nu are sens sa ne facem griji sau sa ne lasam cuprinsi de disperari efemere, mai bine ascultam, privim si intelegem ca avem acces, pret de un cantec, la cele mai tandre acorduri si la versuri fara varsta, ca avem de partea noastra, dintr-o data, un artist si o literatura, o chitara si o voce, un rand de aplauze si un rand de lacrimi.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de