Când dragostea începe de la suflet la trup

Am adesea discuţii cu femei şi cu bărbaţi, care tratează iubirea cu un fel de grabă, ca pe ”un caz de urgenţă”, aşa că ei se grăbesc să facă dragoste de îndată ce s-au cunoscut. ”O, îmi place de el/ea, ce să mai aştept”, întreabă fiecare?  Lumea e mai grăbită acum, nu mai aşteaptă, nu mai cunoaşte răbdarea, accesul la intimitate pare răscolitor în absenţa obstacolelor  pe care ar trebui să şi le creeze conştiinţa însăşi, căci nu se mai lovesc mulţi acum de norme sociale sau morale. Aşa că se întâmplă ca oamenii să permită accesul înintimitatea lor unor necunoscuţi, în absenţa emoţiei necesare, a dorinţei, a visului, a unui exerciţiu frumos de imaginaţie şi a unei comunicări profunde pe care emoţiile acumulate o hrănesc, binecuvântând într-o zi apropierea fizică. Eu întreb; ”aţi văzut vreo floare, vreun pom, vreun om sau ceva viu, care creşte invers, de la vârf spre rădăcină, de la bâtrâneţe la copilărie, de la cer la pământ”? Ei, bine, nici o iubire nu poate creşte de la trup la suflet, căci sufletul e rădăcina noastră, iar trupul nu poate simţi mai mult decât mişcări de suprafaţă ale atingerilor, mişcări zgomotoase, dar facile şi de moment ale hormonilor. Trupul, animat doar de mecanismele ascunse în perimetrul fizic de funcţionare, poate trăi plăcerea, dar nu iubirea! Să faci dragoste de îndată ce ai cunoscut pe cineva e ca şi cum ai crede că poţi să fii întâi floare şi abia la urmă să-ţi creşti rădăcinile. Epuizarea momentului de plăcere e un final cât se poate de anost, care invadează psihicul protagoniştilor cu inversul ei; neplăcerea. Sufletul ignorat pare să se răzbune”, parcă strigîndu-ţi; ai ratat” fericirea, ai ratat cuvenita frumuseţe a trăirii, care se naşte din dragoste şi de aceea simţi cum pustiul te bântuie doar pentru că  te-ai grăbit”! ”Fericirea şi înseninarea oamenilor depind de o bună înţelegere a iubirii”, spunea marele iniţiat, Omraam Michael Aivanhov. Mă gândesc că ”graba” ne sluţeşte înţelegerea, o ciunteşte şi s-ar putea chiar să ne poarte pe apele tulburi ale confuziei o viaţă întreagă, ceea ce face să ne căsătorim pripit, să confundăm plăcerea cu dragostea, să pierdem ani întregi bâjbâind după fericire, dar căutând-o mereu ”de sus în jos”. Înţelegerea iubirii e , poate, urgenţa reală a vieţii noastre; poate că ar trebui să inventăm o materie şcolară, care să se predea zilnic, chiar şi la grădiniţă, şi ea să se numească ”Iubirea”. N-am mai vedea atunci copii de 12 – 13 sau 14 ani făcând copii, căci şi copilul care va căuta afecţiunea şi o va dărui...nu se va mai lăsa aşa de uşor pradă simţurilor fizice şi va crea în interiorul său, în mintea sa, în percepţiile sale şi-n convingerile sale un zid care va apăra intimitatea, apărând sufletul de confuzie, întuneric, chin şi rătăcire. Mă gândesc uneori că organele noastre cunosc o ordine inteligentă şi însăşi aranjarea lor le dezvăluie importanţa şi semnificaţia. Poate că organele genitale ar fi fost în palmă şi am fi putut doar să ne dăm mâna şi să facem dragoste dacă intimitatea n-ar fi contat. Ele sunt greu accesibile, e nevoie de străduinţă să ajungem la ele, iar străduinţa trebuie să aibă o legătură doar cu iubirea, singura stare care izbuteşte să poarte trupul mai presus de chimie, să-l ducă în zbor către ceea ce se poate numi ”trăire transcedentală”! Putem rata o asemenea trăire în această viaţă, putem rata trascendenţa prin ”realizarea lui unu” împreună cu cel iubit şi asta pentru că ne grăbim şi din pricina grabei rămânem agăţaţi în perimetrul plăcerii şi al corporalităţii. Să ai răbdare înseamnă în cazul strict al relaţiei dintre bărbaţi şi femei ”să creezi nerăbdarea”. Să-l cunoşti pe celălalt în plan psihic, să-i scormoneşti visele, să-i înţelegi existenţa, căutările,  să-l iubeşti , dezbrăcându-i mai întâi sufletul şi, în pofida oricărei stări jalnice pe care o vei constata,  să-l atingi cu bucurie şi, poate, să fii exploratorul fiinţei sale. Cunoscându-l astfel, să-l simţi ca fiind tu, să trăieşti identificarea emoţională cu el, să simţi că ţi-a pătruns în suflet şi eşti una cu el, doar asta poate fi iubire şi cu o asemenea iubire trupul însuşi devine tempul lui Dumnezeu, al lui ”unu trăit în doi”!  Corpul îşi recapătă sfinţenia când e dăruit cu iubire, iar sufletul va trăi sentimentul fericirii. Omul iubit nu-ţi va părea neplăcut, nu vei adormi lângă el, dimpotrivă, iubirea trezeşte energia şi energia reconfigurează viaţa...în întregime! Să înţelegem iubirea e o urgenţă, fiindcă asta ne poate scoate din inerţia existenţială pe care o putem trăi, inconştienţi că pe lumea asta există frumuseţe, graţie şi lumină cerească chiar în această tainică întîlnire a două suflete care-şi exprimă iubirea şi prin trup”. Viaţa e frumoasă, dar nu suntem conştienţi de frumuseţea ei fără s-o privim cu ochii iubirii, iar ochii iubirii se deschid celor care au răbdare şi pot renunţa la plăcere de dragul iubirii şi pot iubi în ordinea firească; de la suflet la trup, nu invers!