x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Când frica trece în tabăra adversă

0
Autor: Matei Vişniec 18 Feb 2011 - 14:07

Ceea ce se întâmplă în acest început de an în lumea arabă ne aminteşte în mod izbitor de cum începuseră să cadă în serie regimurile comuniste în Europa de răsărit cu 21 de ani în urmă. În ambele cazuri, marea schimbare, marele eveniment istoric ţine în primul rând de deplasarea centrului de greutate al fricii, dinspre oprimaţi spre cei care oprimează.

Alchimia socială a fricii este un fenomen complex, greu de evaluat în toate dimensiunile şi componentele sale. Dictaturile şi regimurile autoritare rezistă de fapt atâta vreme cât funcţionează maşina de produs frică. Regimurile naziste, comuniste, integriste, regaliste-absolutiste sau pur şi simplu militare au creat de fapt adevărate industrii ale fricii. Stalin a reuşit, la vremea sa, performanţa de a trimite în lagăre cam un cetăţean sovietic din cinci, pur şi simplu pentru a întreţine teroarea. În Cambodgia, Pol Pot a decis la un moment dat să suprime viaţa urbană şi să mute toată populaţia la ţară. Regimul militar din Argentina a terorizat populaţia provocând... dispariţii neexplicate ale opozanţilor (în jur de 20.000 de oameni au dispărut în acei ani când generalul Pinochet s-a aflat la putere). În Maroc, mii de oameni au zăcut în puşcării îngrozitoare întrucât îndrăzniseră să spună ceva de rău de regele Hassan al II-lea.

În Irak, nimeni nu a mişcat în front în faţa lui Saddam Hussein până când nu au venit americanii. Regimurile totalitare, indiferent de forma lor sau de ideologia din care se hrănesc, întreţin frica în mod continuu, inventează la nesfârşit noi instrumente de propagare a fricii. Un om supus, un om sigur este un cetăţean căruia îi este frică tot timpul şi mai ales un om care face parte şi el din mecansimul de producere a fricii. Nu întâmplător unele regimuri au încercat să creeze popoare de delatori, cum a fost regimul comunist din fosta Republică Democrată Germană, care s-a ilustrat în mod special la acest capitol, deşi şi regimul lui Ceauşescu a fost un campion în materie.

Există însă momente când frica începe să se deplaseze treptat spre tabăra adversă, când meca­nismele de producţie şi de difuzare a fricii încep să dea rateuri, să meargă în gol. În general, frica trece în tabăra cealaltă atunci când oamenii sunt dispuşi să moară decât să mai îndure mizeria morală şi umilinţele unei dictaturi. Când descoperă că oamenilor nu le mai este frică de moarte, dictatorii intră în panică, părăsesc precipitat puterea şi fug în străinătate precum tunisianul Ben Ali, sau se se consolează cu ideea că trebuie să părăsească scena politică, precum egipteanul Hosni Mubarak. Când un popor reuşeşte, print-o acţiune colectivă şi printr-o emoţie colectivă, să-şi smulgă frica din suflet, să se debaraseze de ea, înseamnă că a trăit o revoluţie. De fapt acestea sunt adevăratele revoluţii, ceea ce nu înseamnă că ele şi reuşesc pe plan politic...

Nu întâmplător Occidentului îi este frică în acest moment de ceea ce se întâmplă în lumea arabă. Israelului îi este frică de o posibilă instaurare a democraţiei în Egipt, pentru că nu este exclus ca majoritatea egiptenilor să denunţe, în mod democra­tic, vechiul tratat de pace semnat de această ţară pe vremea dictaturii lui Hosni Mubarak.      

Există şi frica unei deturnări a libertăţii de cei care detestă în mod profund atât ideea de libertate, cât şi cea de democraţie. Un exemplu tragic în acest sens a fost cel al revoluţiei iraniene din 1979: un întreg popor, la acea oră, şi-a învins frica pentru a răsturna un despot, în persoana şahului Reza Pahlavi Aryamer, dar ulterior frica s-a reconstituit sub forma unei dictaturi integriste.

Ţările, mai ales cele din estul Europei, care au trecut în ultimii 20 de ani la democraţie, ar trebui să mediteze serios la ceea ce s-a întâmplat în ultimile două luni în lumea arabă. Şi aceasta întrucât unii îşi bat joc de democraţie în estul Europei (dar şi în unele ţări occidentale precum Italia). Ori, iată, democraţia continuă să fie o idee luminoasă, o speranţă şi un ideal pentru care unii îşi dau viaţa în ţări precum Tunisia, Algeria sau Egipt. Cei care terfelesc demo­craţia prin hoţie şi corupţie în România şi în alte ţări au ajuns însă să o facă fără frică, ceea ce este un lucru extrem de grav. Fără frică încalcă unii legile cele mai elementare, fără frică îşi bat joc de ceea ce, în alte zone ale lumii, este considerat un ideal. Dintre toate formele de guvernământ, numai democraţia nu produce frică, pentru că acest lucru nu este compatibil cu natura ei. În aceasta constă de altfel grandoarea şi slăbiciunea ei.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de