Când te ignoră licuricii

Diplomaţia publicitară poate aduce câteva clipe de glorie. Te pozezi frumos, de mână cu un frate mai mare, cineva glorios te mângâie pe frunte, vorbeşti doct despre geopolitică pentru jurnaliştii de acasă.

Dacă ai noroc, capeţi şi cinci minute la CNN. Dar, într-un an sau patru, toate astea trebuie să devină rezultate. În diplomaţia reală bunele prietenii trebuie să aducă veşti bune pentru cetăţenii tăi.

Pe la sfârşitul deceniului trecut, lumea occidentală, inclusiv americanii, păreau că au înfiat definitiv guvernarea de la Bucureşti, dominată de CDR. Vizitele reciproce se ţineau lanţ, declaraţiile emoţionale ţineau prima pagină a ziarelor. Se părea că nu există cancelarie importantă sau persoană influentă la care să nu avem acces garantat. Şi totuşi, la Madrid, România nu a fost invitată să adere la NATO. Şi, mai ales, în 2000, noi am fost scoşi de pe lista ţărilor – inclusiv Bulgaria – ai căror cetăţeni urmau să aibă acces fără vize în spaţiul Schengen.

În 2001, guvernarea PSD, care era, aşa cum ştiţi, izolată, demonică, ticăloşită şi criptocomunistă, s-a confruntat, printre altele, cu acest gen de moştenire diplomatică. După un an, problema vizelor era însă rezolvată, iar după încă un an ţara reuşea să intre în NATO. În decembrie 2004, reuşeam să finalizăm negocierile de aderare la UE, pe toate cele 31 de capitole! Istoria se repetă. Nu era pe pământ organizaţie politică mai apropiată de Londra şi de Washington ca Alianţa DA şi preşedintele născut din ea. Vroiam să facem o axă strategică cu aceste capitale şi ne ofeream să fim o pavăză a lumii vestice împotriva hoardelor ruseşti. După patru ani, la final de mandat, aflăm veşti triste. America va acorda acces fără vize cetăţenilor din opt ţări, iar România nu e pe listă. În schimb, Coreea de Sud sau ţările baltice, da.

Diplomaţia publicitară poate aduce câteva clipe de glorie. Te pozezi frumos, de mână cu un frate mai mare, cineva glorios te mângâie pe frunte, vorbeşti doct despre geopolitică pentru jurnaliştii de acasă. Dacă ai noroc, capeţi şi cinci minute la CNN. Dar, într-un an sau patru, toate astea trebuie să devină rezultate. În diplomaţia reală bunele prietenii trebuie să aducă veşti bune pentru cetăţenii tăi.

România de azi e foarte departe de diplomaţia reală. Mai întâi şi mai întâi pentru că nu are nici o strategie, nici un set clar de obiective realiste pe fiecare palier – regional, continental sau global. Am mai vorbit despre asta.

În al doilea rând, ca şi în economie, şi în politică ţara nu poate exporta decât ceea ce produce. Iar noi producem scandaluri, instabilitate, blocaje, concurenţe inutile dar acerbe, calomnii despre adversarii politici şi o perfectă lipsă de rezultate şi de eficienţă. Ştiaţi că, vreme de doi ani, România nu a avut, din motivele de mai sus, un ambasador la Washington? Ştiaţi că premierul ţării noastre nu a făcut nici o vizită oficială în Statele Unite pe tot parcursul mandatului său?
(Deşi nu ignoră acea parte a lumii. De curând recomanda românilor să profite de criza americană şi să cumpere case mai ieftine peste ocean...)

Politica externă se face, nu se vorbeşte. Ea nu trebuie să devină o anexă neputincioasă a jocului politic intern. Dacă duci campania electorală în cancelariile străine nu te alegi cu nimic, cei de acolo nu votează oricum aici, iar impresia pe care şi-o fac despre tine, dedesubtul manierelor diplomatice, e deplorabilă. Iar dacă mergi în străinătate ca să-ţi faci jocurile tale interne, ignorând interesele fireşti ale celor care trebuie să-ţi fie parteneri, evident că nu o să-i revezi decât la mesele oficiale ale UE.

După patru ani, Traian Băsescu pare să fi renunţat la marile axe transatlantice şi îşi concentrează din ce în ce mai mult diplomaţia pe pieţele publice din Spania sau din Italia, unde suntem între noi, românii. Ne înţelegem. Negociem. Pentru că nu ştim să negociem cu alţii, aşa că alţii nu ne înţeleg. Nimeni nu a inventat încă politica externă internă. Până la Traian Băsescu.