Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ne-am dumirit, inca o data, ca sistemul de invatamant naste monstri educationali, dar, de cateva zile incoace, ne straduim sa mangaiem pe crestet si o abordare monstruoasa in legatura cu subiectul in cauza. Personalizarea politizata si inversunata la extrem a raspunderii in acest caz grav lasa la o parte cauzele reale si prelungi ale fenomenului. Si face certa persistenta in greseli. Partidele identifica rapid vinovatii in celelalte partide. Iar absurdul e atat de mare, incat am ajuns sa citim in presa titluri de genul 'Cine e de vina pentru dezastrul de la Bac din judetul x?'. Ca si cum problema ar fi regionalizata si nu consecinta unui sistem national rau asezat.
Dar intrebarea ramane. Cum am ajuns aici? Pentru ca, dincolo de rezultatele de la bacalaureatul 2011, toti universitarii si toti angajatorii stiu ca nivelul de pregatire cu care se iese din liceu este, pe an ce trece, tot mai problematic. Eu o sa ma limitez la a enumera trei cauze ce mi se par esentiale.
Prima dintre ele este reforma invatamantului abordata ca obsesie personala si politica. Evident ca scoala avea nevoie de reasezari esentiale dupa 1990. Dar nu avea in nici un caz nevoie de atatea reforme cati ministri s-au perindat prin ministerul de resort. La doi-trei ani, ciclurile de invatamant, curricula, manualele sau sistemele de examinare au fost schimbate, adeseori din temelii.
Nu a existat nici o perioada de asezare a invatamantului apta sa permita o analiza la calm si corectii de amanunt – acolo unde se dovedea necesar asa ceva. Invatamantul a fost principalul domeniu in care reforma a devenit un fetis. Lupta pentru asemenea reforme, nedigerate cum se cuvine si nediscutate serios cu toti cei implicati, a capatat adeseori accente isterice. Se parea ca de reformele in cauza depind mereu soarta noastra transatlantica si viitorul nostru european. Mai rau, reforma era facuta impotriva adversarilor politici care adusesera lucrurile intr-o stare de nepermis, la ciuda, la nervi, nu pentru ceva, ci contra cuiva. Sau pentru ratiuni electorale – cum s-a intamplat cu Pactul pentru educatie, semnat la Cotroceni, inainte de alegerile prezidentiale – cu promisiunea alocarii de 6% din PIB pentru scoala. In al doilea rand, aceste reforme nu au apucat niciodata sa ajunga la problema dureroasa a statutului profesorului preuniversitar in Romania. Nu numai la salariu, chestiune care ramane esentiala, dar si la locul lui in societate.
In Europa, despre care ne place sa vorbim atat de mult, profesorul e un 'domn' respectat in comunitatea din care face parte si fata de care are obligatii foarte clare. Mai grav decat atat, in 'anii Basescu' s-a dezvoltat un discurs oficial impotriva profesorilor 'obraznici' care vor bani nemunciti si care, de aceea, sunt apostrofati public de seful statului. S-a tot latit imaginea aberanta a dascalului care munceste prea putine ore pentru leafa pe care o pretinde.
Nu in ultimul rand, modelul social romanesc s-a desprins definitiv, in ultimii ani, de ideea de reusita prin pregatire. Mai exista foarte putini copii care muncesc pe branci, in ideea de a gasi o slujba bine platita la multinationale de aici si mai ales de afara. Ceilalti traiesc tot mai mult 'printre blocuri', fata in fata cu o societate in care prostul gust a inlocuit cultura, si smecheria e virtutea cu care poti dobandi dregatorii, imobiliare, posete si automobile de lux.
Exista, in general, in lumea de azi, fenomene care pun pe ganduri educatorii; ele se manifesta si la noi, dar impreuna cu cauzele de degringolada descrise mai sus si care sunt specifice lumii romanesti.
Si pentru ca cel care scrie aceste randuri are si el o raspundere pentru o guvernare de patru ani, raspund la intrebarea inevitabila: a contribuit si guvernarea Nastase la acest haos? Ori de cate ori a intarziat masuri de asezare a invatamantului, a contribuit. Dar logica in care am gandit sistemul atunci se baza mai ales pe identificarea fenomenelor periculoase si pe stoparea lor. Unul dintre ele era abandonul scolar. Asa a aparut 'cornul si laptele', nu numai ca un suport alimentar, dar si ca un mesaj social important: statului ii pasa de soarta TUTUROR copiilor sai. Si au mai fost programele de rechizite scolare, programul 'bani pentru liceu', introducerea calculatoarelor in scoli si formarea claselor de informatica in toate liceele. Si tot asa a inceput programul prin care scoli din mediul rural, imposibil de intretinut si fara elevi suficienti, erau comasate si se cumparau autobuze pentru transportul copiilor, ca in atatea alte tari. Tot atunci s-au construit cele 400 de sali de sport din licee, ca un inceput de iesire din epoca maidanului.
Cred ca suntem cu spatele la zid in problema scolii. Daca intarziem o abordare normala, peste zece ani nu vom mai avea cu cine sa invatam generatiile care vin. Cred sincer ca e bine ca Bacul e supravegheat contra fraudei. Dar e aberant sa sustii ca rezultatele proaste de acum ne asaza, in sfarsit, fata in fata cu realitatea. Realitatea era stiuta si fara camere video, iar pentru corectarea ei nu s-a facut nimic.
Ne-am dumirit, inca o data, ca sistemul de invatamant naste monstri educationali, dar, de cateva zile incoace, ne straduim sa mangaiem pe crestet si o abordare monstruoasa in legatura cu subiectul in cauza. Personalizarea politizata si inversunata la extrem a raspunderii in acest caz grav lasa la o parte cauzele reale si prelungi ale fenomenului. Si face certa persistenta in greseli. Partidele identifica rapid vinovatii in celelalte partide. Iar absurdul e atat de mare, incat am ajuns sa citim in presa titluri de genul 'Cine e de vina pentru dezastrul de la Bac din judetul x?'. Ca si cum problema ar fi regionalizata si nu consecinta unui sistem national rau asezat.
Dar intrebarea ramane. Cum am ajuns aici? Pentru ca, dincolo de rezultatele de la bacalaureatul 2011, toti universitarii si toti angajatorii stiu ca nivelul de pregatire cu care se iese din liceu este, pe an ce trece, tot mai problematic. Eu o sa ma limitez la a enumera trei cauze ce mi se par esentiale.
Prima dintre ele este reforma invatamantului abordata ca obsesie personala si politica. Evident ca scoala avea nevoie de reasezari esentiale dupa 1990. Dar nu avea in nici un caz nevoie de atatea reforme cati ministri s-au perindat prin ministerul de resort. La doi-trei ani, ciclurile de invatamant, curricula, manualele sau sistemele de examinare au fost schimbate, adeseori din temelii. Nu a existat nici o perioada de asezare a invatamantului apta sa permita o analiza la calm si corectii de amanunt – acolo unde se dovedea necesar asa ceva. Invatamantul a fost principalul domeniu in care reforma a devenit un fetis. Lupta pentru asemenea reforme, nedigerate cum se cuvine si nediscutate serios cu toti cei implicati, a capatat adeseori accente isterice. Se parea ca de reformele in cauza depind mereu soarta noastra transatlantica si viitorul nostru european. Mai rau, reforma era facuta impotriva adversarilor politici care adusesera lucrurile intr-o stare de nepermis, la ciuda, la nervi, nu pentru ceva, ci contra cuiva. Sau pentru ratiuni electorale – cum s-a intamplat cu Pactul pentru educatie, semnat la Cotroceni, inainte de alegerile prezidentiale – cu promisiunea alocarii de 6% din PIB pentru scoala. In al doilea rand, aceste reforme nu au apucat niciodata sa ajunga la problema dureroasa a statutului profesorului preuniversitar in Romania. Nu numai la salariu, chestiune care ramane esentiala, dar si la locul lui in societate.
In Europa, despre care ne place sa vorbim atat de mult, profesorul e un 'domn' respectat in comunitatea din care face parte si fata de care are obligatii foarte clare. Mai grav decat atat, in 'anii Basescu' s-a dezvoltat un discurs oficial impotriva profesorilor 'obraznici' care vor bani nemunciti si care, de aceea, sunt apostrofati public de seful statului. S-a tot latit imaginea aberanta a dascalului care munceste prea putine ore pentru leafa pe care o pretinde.
Nu in ultimul rand, modelul social romanesc s-a desprins definitiv, in ultimii ani, de ideea de reusita prin pregatire. Mai exista foarte putini copii care muncesc pe branci, in ideea de a gasi o slujba bine platita la multinationale de aici si mai ales de afara. Ceilalti traiesc tot mai mult 'printre blocuri', fata in fata cu o societate in care prostul gust a inlocuit cultura, si smecheria e virtutea cu care poti dobandi dregatorii, imobiliare, posete si automobile de lux.
Exista, in general, in lumea de azi, fenomene care pun pe ganduri educatorii; ele se manifesta si la noi, dar impreuna cu cauzele de degringolada descrise mai sus si care sunt specifice lumii romanesti.
Si pentru ca cel care scrie aceste randuri are si el o raspundere pentru o guvernare de patru ani, raspund la intrebarea inevitabila: a contribuit si guvernarea Nastase la acest haos? Ori de cate ori a intarziat masuri de asezare a invatamantului, a contribuit. Dar logica in care am gandit sistemul atunci se baza mai ales pe identificarea fenomenelor periculoase si pe stoparea lor. Unul dintre ele era abandonul scolar. Asa a aparut 'cornul si laptele', nu numai ca un suport alimentar, dar si ca un mesaj social important: statului ii pasa de soarta TUTUROR copiilor sai. Si au mai fost programele de rechizite scolare, programul 'bani pentru liceu', introducerea calculatoarelor in scoli si formarea claselor de informatica in toate liceele. Si tot asa a inceput programul prin care scoli din mediul rural, imposibil de intretinut si fara elevi suficienti, erau comasate si se cumparau autobuze pentru transportul copiilor, ca in atatea alte tari. Tot atunci s-au construit cele 400 de sali de sport din licee, ca un inceput de iesire din epoca maidanului.
Cred ca suntem cu spatele la zid in problema scolii. Daca intarziem o abordare normala, peste zece ani nu vom mai avea cu cine sa invatam generatiile care vin. Cred sincer ca e bine ca Bacul e supravegheat contra fraudei. Dar e aberant sa sustii ca rezultatele proaste de acum ne asaza, in sfarsit, fata in fata cu realitatea. Realitatea era stiuta si fara camere video, iar pentru corectarea ei nu s-a facut nimic.
