x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Când trecutul se răzbună

0
Autor: Adrian Năstase 05 Iul 2011 - 21:00
Când trecutul se răzbună


Ne-am dumirit, inca o data, ca siste­mul de invatamant naste monstri edu­cationali, dar, de cateva zile in­coa­ce, ne straduim sa mangaiem pe cres­tet si o abordare monstruoasa in le­ga­tura cu subiectul in cauza. Perso­na­lizarea politizata si inversunata la ex­trem a raspunderii in acest caz grav lasa la o parte cauzele reale si prelungi ale fenomenului. Si face certa per­sistenta in greseli. Partidele identi­fica rapid vinovatii in celelalte parti­de. Iar absurdul e atat de mare, incat am ajuns sa citim in presa titluri de ge­nul 'Cine e de vina pentru dezastrul de la Bac din judetul x?'. Ca si cum pro­blema ar fi regionalizata si nu con­se­cinta unui sistem national rau asezat.

Dar intrebarea ramane. Cum am ajuns aici? Pentru ca, dincolo de re­zul­tatele de la bacalaureatul 2011, toti universitarii si toti angajatorii stiu ca nivelul de pregatire cu care se ie­se din liceu este, pe an ce trece, tot mai problematic. Eu o sa ma limitez la a enumera trei cauze ce mi se par esentiale.

Prima dintre ele este reforma in­va­tamantului abordata ca obsesie per­sonala si politica. Evident ca scoa­la avea nevoie de reasezari esentiale dupa 1990. Dar nu avea in nici un caz nevoie de atatea reforme cati mi­nistri s-au perindat prin ministerul de resort. La doi-trei ani, ciclurile de in­va­tamant, curricula, manualele sau sis­temele de examinare au fost schimbate, adeseori din temelii.

Nu a exis­tat nici o perioada de asezare a in­va­ta­man­tului apta sa permita o anali­za la calm si corectii de amanunt – acolo unde se dovedea necesar asa ceva. In­vatamantul a fost principalul do­meniu in care reforma a devenit un fetis. Lupta pentru asemenea re­for­me, nedigerate cum se cuvine si ne­dis­cu­tate serios cu toti cei implicati, a capatat adeseori accente isterice. Se parea ca de reformele in cauza de­pind mereu soarta noastra trans­atlantica si viitorul nostru european. Mai rau, reforma era facuta impotriva adversarilor politici care aduse­se­ra lucrurile intr-o stare de nepermis, la ciuda, la nervi, nu pentru ceva, ci contra cuiva. Sau pentru ratiuni elec­to­rale – cum s-a intamplat cu Pactul pentru educatie, semnat la Co­troceni, ina­inte de alegerile pre­zi­den­tiale – cu promisiunea alocarii de 6% din PIB pentru scoala. In al doilea rand, aceste reforme nu au apucat niciodata sa ajunga la problema dureroasa a statutului profesorului preuniversitar in Romania. Nu numai la salariu, ches­tiune care ramane esentiala, dar si la locul lui in societate.

In Europa, des­pre care ne place sa vorbim atat de mult, profesorul e un 'domn' respectat in comunitatea din care face parte si fata de care are obligatii foarte clare. Mai grav decat atat, in 'anii Basescu' s-a dezvoltat un discurs oficial im­po­triva profesorilor 'obraznici' care vor bani ne­mun­­citi si care, de aceea, sunt apostrofati public de seful statu­lui. S-a tot latit imaginea aberanta a das­ca­lului care munceste prea putine ore pentru leafa pe care o pretinde.

Nu in ultimul rand, modelul social ro­­ma­nesc s-a desprins definitiv, in ul­­ti­mii ani, de ideea de reusita prin pre­­gatire. Mai exista foarte putini copii care muncesc pe branci, in ideea de a gasi o slujba bine platita la multinationale de aici si mai ales de afara. Ceilalti traiesc tot mai mult 'printre blocuri', fata in fata cu o societate in care prostul gust a inlocuit cultura, si smecheria e virtutea cu care poti dobandi dregatorii, imobiliare, posete si automobile de lux.

Exista, in general, in lumea de azi, fenomene care pun pe ganduri educatorii; ele se manifesta si la noi, dar impreuna cu cauzele de degringolada descrise mai sus si care sunt specifice lumii romanesti.

Si pentru ca cel care scrie aceste randuri are si el o raspundere pentru o guvernare de patru ani, raspund la intrebarea inevitabila: a contribuit si guvernarea Nastase la acest haos? Ori de cate ori a intarziat masuri de asezare a invatamantului, a contri­buit. Dar logica in care am gandit sis­te­mul atunci se baza mai ales pe iden­ti­ficarea fenomenelor periculoase si pe stoparea lor. Unul dintre ele era abandonul scolar. Asa a aparut 'cornul si laptele', nu numai ca un suport alimentar, dar si ca un mesaj social im­portant: statului ii pasa de soarta TUTUROR copiilor sai. Si au mai fost pro­gramele de rechizite scolare, pro­gra­mul 'bani pentru liceu', introdu­ce­rea calculatoarelor in scoli si for­ma­rea claselor de informatica in toate liceele. Si tot asa a inceput programul prin care scoli din mediul rural, im­posibil de intretinut si fara elevi su­ficienti, erau comasate si se cum­pa­rau autobuze pentru transportul co­pii­lor, ca in atatea alte tari. Tot atunci s-au construit cele 400 de sali de sport din licee, ca un inceput de iesire din epoca maidanului.

Cred ca suntem cu spatele la zid in problema scolii. Daca intarziem o abordare normala, peste zece ani nu vom mai avea cu cine sa invatam ge­neratiile care vin. Cred sincer ca e bine ca Bacul e supravegheat contra frau­dei. Dar e aberant sa sustii ca rezulta­te­le proaste de acum ne asaza, in sfar­sit, fata in fata cu realitatea. Realita­tea era stiuta si fara camere video, iar pentru corectarea ei nu s-a facut nimic.

Ne-am dumirit, inca o data, ca siste­mul de invatamant naste monstri edu­cationali, dar, de cateva zile in­coa­ce, ne straduim sa mangaiem pe cres­tet si o abordare monstruoasa in le­ga­tura cu subiectul in cauza. Perso­na­lizarea politizata si inversunata la ex­trem a raspunderii in acest caz grav lasa la o parte cauzele reale si prelungi ale fenomenului. Si face certa per­sistenta in greseli. Partidele identi­fica rapid vinovatii in celelalte parti­de. Iar absurdul e atat de mare, incat am ajuns sa citim in presa titluri de ge­nul 'Cine e de vina pentru dezastrul de la Bac din judetul x?'. Ca si cum pro­blema ar fi regionalizata si nu con­se­cinta unui sistem national rau asezat.

Dar intrebarea ramane. Cum am ajuns aici? Pentru ca, dincolo de re­zul­tatele de la bacalaureatul 2011, toti universitarii si toti angajatorii stiu ca nivelul de pregatire cu care se ie­se din liceu este, pe an ce trece, tot mai problematic. Eu o sa ma limitez la a enumera trei cauze ce mi se par esentiale.

Prima dintre ele este reforma in­va­tamantului abordata ca obsesie per­sonala si politica. Evident ca scoa­la avea nevoie de reasezari esentiale dupa 1990. Dar nu avea in nici un caz nevoie de atatea reforme cati mi­nistri s-au perindat prin ministerul de resort. La doi-trei ani, ciclurile de in­va­tamant, curricula, manualele sau sis­temele de examinare au fost schimbate, adeseori din temelii. Nu a exis­tat nici o perioada de asezare a in­va­ta­man­tului apta sa permita o anali­za la calm si corectii de amanunt – acolo unde se dovedea necesar asa ceva. In­vatamantul a fost principalul do­meniu in care reforma a devenit un fetis. Lupta pentru asemenea re­for­me, nedigerate cum se cuvine si ne­dis­cu­tate serios cu toti cei implicati, a capatat adeseori accente isterice. Se parea ca de reformele in cauza de­pind mereu soarta noastra trans­atlantica si viitorul nostru european. Mai rau, reforma era facuta impotriva adversarilor politici care aduse­se­ra lucrurile intr-o stare de nepermis, la ciuda, la nervi, nu pentru ceva, ci contra cuiva. Sau pentru ratiuni elec­to­rale – cum s-a intamplat cu Pactul pentru educatie, semnat la Co­troceni, ina­inte de alegerile pre­zi­den­tiale – cu promisiunea alocarii de 6% din PIB pentru scoala. In al doilea rand, aceste reforme nu au apucat niciodata sa ajunga la problema dureroasa a statutului profesorului preuniversitar in Romania. Nu numai la salariu, ches­tiune care ramane esentiala, dar si la locul lui in societate.

In Europa, des­pre care ne place sa vorbim atat de mult, profesorul e un 'domn' respectat in comunitatea din care face parte si fata de care are obligatii foarte clare. Mai grav decat atat, in 'anii Basescu' s-a dezvoltat un discurs oficial im­po­triva profesorilor 'obraznici' care vor bani ne­mun­­citi si care, de aceea, sunt apostrofati public de seful statu­lui. S-a tot latit imaginea aberanta a das­ca­lului care munceste prea putine ore pentru leafa pe care o pretinde.

Nu in ultimul rand, modelul social ro­­ma­nesc s-a desprins definitiv, in ul­­ti­mii ani, de ideea de reusita prin pre­­gatire. Mai exista foarte putini copii care muncesc pe branci, in ideea de a gasi o slujba bine platita la multinationale de aici si mai ales de afara. Ceilalti traiesc tot mai mult 'printre blocuri', fata in fata cu o societate in care prostul gust a inlocuit cultura, si smecheria e virtutea cu care poti dobandi dregatorii, imobiliare, posete si automobile de lux.

Exista, in general, in lumea de azi, fenomene care pun pe ganduri educatorii; ele se manifesta si la noi, dar impreuna cu cauzele de degringolada descrise mai sus si care sunt specifice lumii romanesti.

Si pentru ca cel care scrie aceste randuri are si el o raspundere pentru o guvernare de patru ani, raspund la intrebarea inevitabila: a contribuit si guvernarea Nastase la acest haos? Ori de cate ori a intarziat masuri de asezare a invatamantului, a contri­buit. Dar logica in care am gandit sis­te­mul atunci se baza mai ales pe iden­ti­ficarea fenomenelor periculoase si pe stoparea lor. Unul dintre ele era abandonul scolar. Asa a aparut 'cornul si laptele', nu numai ca un suport alimentar, dar si ca un mesaj social im­portant: statului ii pasa de soarta TUTUROR copiilor sai. Si au mai fost pro­gramele de rechizite scolare, pro­gra­mul 'bani pentru liceu', introdu­ce­rea calculatoarelor in scoli si for­ma­rea claselor de informatica in toate liceele. Si tot asa a inceput programul prin care scoli din mediul rural, im­posibil de intretinut si fara elevi su­ficienti, erau comasate si se cum­pa­rau autobuze pentru transportul co­pii­lor, ca in atatea alte tari. Tot atunci s-au construit cele 400 de sali de sport din licee, ca un inceput de iesire din epoca maidanului.

Cred ca suntem cu spatele la zid in problema scolii. Daca intarziem o abordare normala, peste zece ani nu vom mai avea cu cine sa invatam ge­neratiile care vin. Cred sincer ca e bine ca Bacul e supravegheat contra frau­dei. Dar e aberant sa sustii ca rezulta­te­le proaste de acum ne asaza, in sfar­sit, fata in fata cu realitatea. Realita­tea era stiuta si fara camere video, iar pentru corectarea ei nu s-a facut nimic.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de