Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Motto: Din bucata lui de câine s-a hrănit un om pe pâine
Nu o dată, asumându-mi postura de avocat al necuvântătoarelor - fie ele patrupede, păsări sau arbori - am dat prilejul să mi se impute, aparent, pe bună dreptate, două realităţi ale destinului meu: practicarea vânătorii, cândva, şi, după 21 de ani de medicină internă, abandonarea acestei profesii în favoarea „avocaturii pro natura".
Privitor la cea dintâi acuză, recunosc: demult, prea tânăr fiind, am purtat şi eu o puşcă. Însă am înţeles - la timp oare? - că îmi prigoneam, crezând că fac sport, propriii aliaţi şi că duşmanul nostru comun era altul, aflându-se mereu în preajmă, oarecum frumos la chip, adesea băgat în haine şi maşini scumpe. Am văzut bine cum seamănul meu, fratele meu este păstrăvul, ursul sau un molid, mai mult decât un beţivan bolnav care îmi intra revendicativ în cabinet ori vreun politician ignorant şi arogant, ambii considerându-se „deasupra" aprioric. Dar fiind deasupra doar prin statul în două picioare, condiţie total insuficientă. Traversasem o vârstă (discutabilă scuză) când credeam, de pildă, că îndărătul uşilor importante se află indivizi cu adevărat importanţi, că trecând acele praguri „înalte" voi găsi înăuntru exact ceea ce căutam eu, adică un „om mare", dacă la intrare scria „director", „ministru". Şi dacă numai demnitarul, „capul din care se împute peştele", ar fi fost unica sursă a mizantropiei mele, poate că şi în ziua de azi aş fi alergat între spital şi codru, având agăţate la gât (şi folosindu-le după caz şi situaţie), un stetoscop şi un aparat fotografic. Nu a fost să fie aşa, întrucât spitalul mi-a descoperit şi faţa omului de rând. Cu nimic diferită decât cea a „omului mare". Convingându-mă de farsa pe care mi-o administram, fără să intru acum în detalii, am trecut cu „arme şi bagaje" în tabăra aliaţilor înainte pomeniţi.
Trecuseră, ţin minte, şase ani de când mă lăsasem de medicină şi aproape o lună de când România intrase în UE. Omul cu care discutam de câteva minute - întâlnit pe un trotuar - mă trimitea însă cu sute de ani în urmă. Îmi fusese pacient şi - cum am obiceiul să spun - „spre surprinderea mea, trăieşte în ciuda tratamentului". Oricum, tratamentul fusese unul bun şi aplicat la timp, boala fiind decelată devreme. Iar dovada se afla dinaintea mea, vorbindu-mi. Mi-am amintit totul: avusese o tumoare malignă şi, post-operator, făcuse röentgenterapie şi chimioterapie după cele mai moderne scheme. Totuşi, văzându-mă după atâta vreme, fostul bolnav nu părea să-mi pregătească un discurs de mulţumire, aşa cum mi se întâmplă cu cei mai mulţi: „Ştiţi, dom' doctor, de la ce m-am făcut bine?". Evident că ştiam, dar la fel de evident era şi faptul că pacientul voia să-mi livreze o surpriză.
„Nu ştiu" - zic, în aşteptare. „N-o să credeţi... Am mâncat la greu untură de câine!" Tac şi zâmbesc, dar omul nu se lasă: „Ogarii sunt cei mai buni, să ştiţi... Dar eu n-am avut decât doi". Simt că ameţesc. Undeva, într-un ungher indulgent al imaginaţiei, îmi ziceam, sfântă naivitate!, că untura asta - despre care auzisem în Bucovina - se ia, eventual, cu linguriţa, că „leacu' nu-i cu sacu'„. Dar mă înşelam. Zâmbetul meu, simt, are ceva îngheţat şi strâmb. Autoexperimentalul vraci ţine să-mi împărtăşească însă până la capăt - aşa, ca între „colegi" - secretul succesului: „Am mâncat vreo cinsprezece". „Câţi?!", strig şi parcă nu e glasul meu. „Cinsprezece", vine răspicat răspunsul. „Dar cum, de unde i-aţi luat?", bâigui, gândind că o fi umblat cu laţul după câini fără stăpân.
Mă înşelam iarăşi: „I-am avut noi... Câinii noştri. Şi am mai primit câţiva şi de la vecini". „Câinii crescuţi de dumneavoastră? - zic - Cei cu care vă jucaţi prin curte?" „Da, i-am tăiat pe rând. Ce nu face omu' pentru sănătate?..." Într-adevăr, ce nu face omul pentru sănătatea lui? Şi ce nu face câinele pentru sănătatea omului? Nu este el, de fapt, cel mai bun prieten al bipedului?... Restul reţetei l-am ascultat calm, stoic, anesteziat. Mă obişnuisem: „Câinele se fierbe, tăiat bucăţi, până se desprinde carnea de pe oase. Se clocoteşte apoi în continuare, la foc mic, la grămadă, carnea, cu untura, cu tendoanele, până scad şi se încheagă ca un săpun". Acultându-l, gândul îmi zbura la legislaţia UE, privind sacrificarea animalelor. Sau, poate, mai bine a oamenilor. Sper să fiu înţeles, în sfârşit, de ce m-am lăsat de medicină: pe ăştia eu, medicul, zi de zi, trebuia „să-i fac bine"...
