x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cantina asfaltatorilor

0
Autor: Tudor Octavian 15 Dec 2010 - 19:24

Pe Şoseaua Panduri exista cândva o cantină a muncitorilor care asfaltau Bucureştiul.

La 20 de ani descopeream re­pe­de locurile unde se mânca ieftin. Cred că era vorba de un talent. Unul care a durat destul de mult, fi­ind­că am continuat să descopăr can­tinele cele mai ieftine până pe la 25 de ani, deşi începeam să câştig nişte bani. Ideal ar fi fost să-mi um­plu burta cu fasole, varză şi cartofi şi să nu plătesc. La cantina asfaltatorilor numai asta se mânca: fasole, cartofi şi varză. Dar trebuia să cum­peri un bon. Fără bon, căpătai gratuit numai o supă de ro­şii cu orez. Nu am nostalgia anilor când um­blam nemâncat cu zilele. Nu aveam bursă, cu puţinii bani trimişi de mama îmi plăteam căminul şi cum­păram cărţi, iar mâncarea o pro­curam. E un fel de a spune că o pro­curam. Când pu­team, mâncam pre­ventiv mult. Mă ghiftuiam, nu con­ta cu ce, şi un timp, uneori şi patru zile, ciu­gu­leam ridichi şi câte un măr din piaţă, fără să am grija foamei. A fost o perioadă lipsită de ro­man­tism.

Se spune că numai lucrurile care pot fi povestite au fost trăite cu adevărat. Nu prea am ce povesti din perioada aceea. Însă de cantina asfaltatorilor îmi amintesc cu un amestec de ciudă şi recunoş­tin­ţă, deoarece acolo am trăit ceea ce se putea numi o anume umilinţă de clasă. Asfaltatorii se hlizeau spre mesele unde ne aşezam noi, studenţii din mai multe institute şi facultăţi, cei mai talentaţi la desco­pe­rirea cantinelor ieftine, aşa cum era deprinsă pe atunci clasa muncitoare să se uite la intelectualitatea progresistă. Cu îngăduinţă, ca la nişte neisprăviţi, care trebuiau lăsaţi să ia aminte la adevărata muncă şi la adevărata mâncare. Asfaltatorii năvăleau în cantină murdari şi  înfierbântaţi, cereau mereu supliment, deşi primeau castroanele de aluminiu pline, iar câte unul, spre hazul tuturor, ne întreba peste mese cu gura plină: Cum e, mă telectualilor, haleala poporului? Bună, nu? Da’ câte un dat la lopată când o să daţi?

Deşi plăteam aceiaşi bani ca şi ei, socoteau mâncarea un drept, nu o marfă. Aici era umilinţa, la ideea că truda la lopată îi dădea unei categorii sociale dreptul să ho­tărască asupra drepturilor altor ca­tegorii de a plăti acelaşi preţ pentru mâncare. Lasă-i, bre, că le e şi lor foame!, îl tempera pe glumeţ câte un muncitor mai vârstnic. Îi las, sigur că-i las, cine nu-i lasă, zi­cea glumeţul, dar să ştie şi ei că mă­nâncă mâncarea muncită de noi. La cantina asfaltatorilor am avut voie să cumpărăm cartele, cei 10-12 studenţi, care o frecventam, doar şase luni. După care ni s-a spus că la o şedinţă de sindicat se ridicase problema şi se votase: cantina trebuia să fie numai a asfaltatorilor. Propunerea nu venise de la un asfaltator, ne-a lămurit bucătăreasa-şefă. Mergeţi la directorul întreprinderii, că e de-al vostru, e inginer. El v-a făcut-o.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de