x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cantina asfaltatorilor

0
Autor: Tudor Octavian 18 Iun 2007 - 00:00
Pe Şoseaua Panduri exista căndva o cantină a muncitorilor care asfaltau Bucureştiul. La 20 de ani descopeream repede locurile unde se mănca ieftin. Cred că era vorba despre un talent. Unul care a durat destul de mult, fiindcă am continuat să descopăr cantinele cele mai ieftine pănă pe la 25 de ani, deşi incepeam să căştig nişte bani. Ideal ar fi fost să-mi umplu burta cu fasole, varză şi cartofi şi să nu plătesc. La cantina asfaltatorilor numai asta se mănca: fasole, cartofi şi varză. Dar trebuia să cumperi un bon. Fără bon căpătai gratuit numai o supă de roşii cu orez. Nu am nostalgia anilor cănd umblam nemăncat cu zilele. Nu aveam bursă, cu puţinii bani trimişi de mama imi plăteam căminul şi cumpăram cărţi, iar măncarea o procuram. E un fel de a spune că o procuram. Cănd puteam măncam preventiv mult. Mă ghiftuiam, nu conta cu ce, şi un timp, uneori şi patru zile, ciuguleam ridichi şi căte un măr din piaţă, fără să am grija foamei.
A fost o perioadă lipsită de romantism.
Se spune că numai lucrurile care pot fi povestite au fost trăite cu adevărat. Nu prea am ce povesti din perioada aceea. Insă de cantina asfaltatorilor imi amintesc cu un amestec de ciudă şi recunoştinţă, deoarece acolo am trăit ceea ce se putea numi o anume umilinţă de clasă. Asfaltatorii se hlizeau spre mesele unde ne aşezam noi, studenţii din mai multe institute şi facultăţi, cei mai talentaţi la descoperirea cantinelor ieftine, aşa cum era deprinsă pe atunci clasa muncitoare să se uite la intelectualitatea progresistă. Cu ingăduinţă, ca la nişte neisprăviţi, care trebuiau lăsaţi să ia aminte la adevărata muncă şi la adevărata măncare.

Asfaltatorii năvăleau in cantină murdari şi infierbăntaţi, cereau mereu supliment, deşi primeau castroanele de aluminiu pline, iar căte unul, spre hazul tuturor, ne intreba peste mese cu gura plină: Cum e, mă, telectualilor haleala poporului? Bună, nu? Da’ căte un dat la lopată cănd o să daţi?
Deşi plăteam aceiaşi bani ca şi ei, socoteau măncarea un drept, nu o marfă. Aici era umilinţa, la ideea că truda la lopată ii dădea unei categorii sociale dreptul să hotărască asupra drepturilor altor categorii de a plăti acelaşi preţ pentru măncare. Lasă-i, bre, că le e şi lor foame!, il tempera pe glumeţ căte un muncitor mai vărstnic. Ii las, sigur că-i las, cine nu-i lasă, zicea glumeţul, dar să ştie şi ei că mănăncă măncarea muncită de noi.
La cantina asfaltatorilor am avut voie să cumpărăm cartele, cei zece-doisprezece studenţi care o frecventam, doar şase luni. După care ni s-a spus că, la o şedinţă de sindicat, se ridicase problema şi se votase: cantina trebuia să fie numai a asfaltatorilor. Propunerea nu venise de la un asfaltator, ne-a lămurit bucătăreasa-şefă. Mergeţi la directorul intreprinderii, că e de-al vostru, e inginer. El v-a făcut-o.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de