x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Capcana portugheză

0
Autor: Liviu Voinea 12 Apr 2011 - 18:54

Portugalia a cerut UE ajutor de urgenţă în valoare de 80 de miliarde de euro. Dacă ar fi fost membră a zonei euro, România ar fi contribuit cu 2 miliarde de euro la pachetul european de ajutor. Ridicolul unei astfel de situaţii nu l-ar depăşi pe cel al situaţiei reale în care Irlanda, Grecia sau Spania – ţări membre ale zonei euro, dar cu mari probleme ale datoriei publice – vor trebui să se împrumute pentru a contribui la salvarea Portugaliei.

Recursul la ajutor extern e văzut ca o umillinţă şi ca o pierdere a suveranităţii naţionale în presa portugheză (articolul „Injustiţia crizei” în Diario Economico din 9 aprilie), iar în presa britanică este catalogat ca o îmbrăţişare a mafiei bancare (articolul „Portugalia şi împrumutul de la Tony Soprano” în The Guardian din 7 aprilie).

Este o exagerare, fără îndoială, dar cu un sâmbure de adevăr: banii pentru Portugalia nu ajung în Portugalia, ci la băncile şi fondurile de investiţii care au creditat în trecut Portugalia. Iar acestea sunt germane, franceze, chiar spa­niole, fireşte şi americane. Contribuabilii din ţările aşa-zise periferice plătesc pentru un model greşit de dezvoltare, dar şi pentru lăcomia unor bănci şi fonduri de investiţii din nucleul dur european care au supraalocat capital speculativ în aceste ţări în anii de boom, deşi problemele structurale ale acestor ţări erau la fel de evidente în trecut, ca şi astăzi.

De ce acum? Pe 15 aprilie venea scadenţa pentru un serviciu al datoriei externe de 4,3 miliarde de euro. Astfel de vârfuri de plată ale datoriei externe vor mai fi pe parcursul anului. Cu câteva zile înainte de reuniunea miniştrilor de Finanţe europeni (ţinută pe 8 aprilie la Budapesta), dobânda cerută pentru titlurile de stat portugheze ajunsese la 8,2% – încă puţin faţă de 12,7% în cazul Greciei, dar mai mare decât cea a României.

Mai mult, Banca Centrală Europeană a forţat mâna Portugaliei, înştiinţând formal băncile locale să nu mai cumpere datoria statului portughez. A fost o vânătoare în direct, şi Portugalia nu a mai avut ieşire.

Termenul de capcana portugheză se referea până acum la altceva – şi anume la experienţa Portugaliei de după 2001, când ratele de creştere economică au rămas mult sub potenţial, în pofida unor investiţii publice masive. Aici trebuie să facem câteva observaţii care vor enerva probabil multă lume, dar care sunt absolut necesare în discuţie.

În primul rând, investiţiile pu­blice nu sunt un panaceu universal pentru creştere. Condiţia ca ele să fie de succes este ca randamentul lor să fie mai mare decât dobânda la care ţara s-a împrumutat pentru a face investiţiile respective. România riscă să intre în această capcană, crezând la rândul său că tot ce zboară se mănâncă şi că tot ce se investeşte impulsionează economia.

În al doilea rând, absorbţia fondu­ri­lor structurale nu este nici ea o so­lu­ţie miraculoasă. Ţările care au în pre­zent o mare problemă cu datoria pu­blică – Grecia, Irlanda, Portugalia,  Spa­nia – sunt tocmai perfor­me­re­le ab­sorbţiei de bani europeni din ul­ti­mii 20 de ani. Cofinanţarea acestor fonduri şi nevoia de a finanţa din bu­getul propriu şi alte proiecte au con­tribuit mult la creşterea datoriei, iar lipsa randamentului multora dintre proiectele făcute cu bani europeni a lăsat în urmă doar nota de plată. Atenţie, România, obiectivul nostru nu trebuie să fie doar absorbţia fondu­rilor structurale, ci absorbţia lor cu cap, cu un efect de antrenare calculabil şi dovedit în economie.

În al treilea rând, ideea Consiliului Investorilor Străini ca România să se axeze, ca soluţie anticriză, pe organizarea Campionatului European de Fotbal în 2020 confirmă că drumul spre Iad e pavat cu bune intenţii. Portugalia a organizat Europenele de fotbal în 2004, şi Grecia a organizat Olimpiada tot în 2004, şi ambele evenimente au lăsat urme de neşters în datoria publică.

Să ne întoarcem la împrumutul de 80 de miliarde de euro. Rezolvă el problemele Portugaliei? Doar în măsura în care împrumuturile acordate anterior Greciei şi Irlandei au rezolvat problemele acestor ţări. Adică puţin spre deloc. Aşa cum şi eu am spus de nenumărate ori, şi cum până şi analiştii de la conservatorul Centru pentru Reformă Europeană din Londra au ajuns să considere recent (articolul lui Philip Whyte din Buletinul CER nr. 77/2011), măsurile dure de austeritate şi reformele pe latura ofertei nu vor restabili suste­nabilitatea datoriei publice, ci vor duce la o nouă capcană a datoriei, cu venituri din ce în ce mai mici.

Este acesta ultimul împrumut de urgenţă pentru o ţară din zona euro? Ministra spaniolă a Economiei a declarat zilele trecute că Spania nu va apela la un astfel de împrumut. La fel spuseseră oficialii greci, irlandezi şi portughezi cu puţin timp înainte ca împrumuturile ţărilor lor să devină o realitate.

În opinia mea, ieşirea din această criză nu poate exclude o restructurare a datoriei, adică sectorul privat din ţări precum Germania sau Franţa să îşi asume o parte din pierderi în economiile periferice şi să nu mai aştepte salvarea de la guvernele ţărilor lor, pe spatele micilor contribuabili. De altfel, instituţia falimentului pare să fi dispărut chiar în mijlocul crizei, pentru a apăra un proiect politic, şi anume moneda unică europeană. Este posibil însă ca euro să fie mai bine servit, ca proiect economic de această dată, dacă membrii săi mai slabi l-ar părăsi.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de