Caragiale despre cum se fraudau alegerile pe vremuri

Ion Cristoiu readuce in atentie celebra scena din "O scrisoare pierduta" a lui Caragiale, cand Trahanache, Farfuridi si Branzovenescu iau la puricat listele electorale. Scena celebra in "O scrisoare pierduta" de I.L. Caragiale. Scena citata in toate dictionarele de satira si umor, invatata pe de rost, inaintea Bacalaureatului, de elevele cu deficit de lecitina. Cu cateva zile inaintea alegerilor, Trahanache, Farfuridi si Branzovenescu iau la puricat listele electorale. Dupa cum cred ca vor vota respectivii se face o clasificare si se iau masuri:

"Trahanache, Farfuridi si Branzovenescu (stau imprejurul unei mese rotunde, studiind listele electorale, fiecare are cate un creion colorat in mana)

Branzovenescu: Saizeci si noua cu rosu, buni... unsprece cu albastru... ai lor...

Farfuridi: Doisprezece...

Trahanache: Ai putintica rabdare... unu, doi, cinci... sapte... zece... unsprezece.

Farfuridi: Doisprezece...

Trahanache: Cu Ienache Siripeanu.

Branzovenescu: Nici nu mai are drept de vot, de cand si-a maritat fata... Nu i-a dat casele de zestre? Ei? Daca voteaza, merge la puscarie onorabilul.

Trahanache: Ai putintica rabdare... Da’, daca-l putem aduce sa voteze cu noi?

Farfuridi: Alta vorba... Sa voteze cu noi e usor; are procesul cu epitropia bisericii, saptamana viitoare... (…)"

"O scrisoare pierduta" a fost terminata in 1884. Scena cu examinarea listei nu e insa o premiera tipografica absoluta. Ea a aparut, intr-o varianta gazetareasca, intr-un articol din Timpul, 7 iunie 1879, dedicat de Caragiale felului in care se desfasurasera alegerile din 3-15 mai 1879.

Dupa ce combate strasnic pe meterezele liberale, Caragiale se muta ideologic la Conservatori. Conservatorii erau in Opozitie. Si in buna traditie mioritica, in Opozitie fiind, Conservatorii declara sus si tare ca alegerile au fost fraudate. Presa Conservatorilor sprijina campania prin editoriale in stilul epocii (lungi, patetice si confuze) si prin reproducerea de documente procurate de la Administratia Liberala, gratie etern dispusilor la jocul dublu (in stilul vremurilor de azi).

Articolul lui Caragiale porneste de la precizarea scurta si senzationala, ca un foc de revolver sub boltile unei Catedrale: "Ne cade in mana copia unui document foarte interesant - o circulara adresata tuturor presedintilor de comitate electorale din judete de catre d. C.A. Rosetti. Ne grabim a-l da la lumina ca o noua si stralucita dovada de chipul cum inteleg radicalii nostri libertatea in alegeri."

Documentul e o Circulara expediata in 23 aprilie 1879 Comitetelor electorale judetene ale Partidului National-Liberal de catre Comitetul Electoral Central, dirijat de C.A. Rosetti. De la Bucuresti se cere ca judetele sa trimita listele electorale a caror examinare a reliefat "oarecari dificultati, ce s-ar putea inlatura prin concursul nostru". Potrivit Circularei, o data primite listele, impreuna cu "observatiunile d-v", Centrul isi propune ca, "imediat, toti impreuna sa cautam a inlatura obstacolele ce se impotrivesc reusitei candidatilor partidei nationale-liberale".

Liberalii se aflau la putere. "Prin concursul nostru" - e o formula cu talc, ascunzand misculatiile administrative pentru ca listele sa incline in favoarea PNL. Nu se stie cum se desfasurau la Bucuresti scamatoriile pentru ca formatiunea de guvernamant sa-si asigure voturile. Gazetarul Caragiale straluceste prin punerea la lucru a scriitorului Caragiale. Desertul arid al comentariului politic e insufletit de veritabile nuclee de proza: anecdote, pilde, scene imaginate, caricaturizarea intamplarilor petrecute.

Pentru a da putere de convingere dezvaluirii, gazetarul imagineaza cum s-au intamplat lucrurile la Bucuresti dupa primirea listei de la un Comitet electoral judetean:

"Dupa toata socoteala facuta de comitetul patriotilor din partea locului, marele partid nu poate fi sigur decat de 11 alegatori, unii functionari, altii rude de-aproape ale cutarui ministru sau ale prefectului. Este neaparat, prin urmare, a se mai asigura sapte voturi cel putin. In conformitate dar cu cele notificate prin enciclica de mai sus a pontifului suprem, comitetul electoral inainteaza lista cu observatiile cuvenite. Cei 11 sunt stersi cu condeiul rosu, altii, mai multi ori mai putini, sunt stersi cu condeiul albastru; asupra acestor doua categorii stau scrise jos urmatoarele doua notite scurte si cuprinzatoare: "Rosiii sunt toti ai nostri". - "Ceilalti sunt ai lor siguri". Ramane inca o treime, categoria celor cu pasuri, si asupra fiecaruia din acestia comitetul electoral local scrie pe larg observatiile sale. De exemplu: "D.X..., opozant, are un nepot judecator la tribunalul de aici; tine la el ca la fiul sau; vrea inca sa-l lase mostenitor. Junele se zice ca a comis mai multe abuzuri, si acum, dupa mai multe denuntari, este amenintat a-si pierde postul si a fi dat in judecata. Daca nepotului i s-ar pune cutitul la os de la inaltele locuri, unchiul desigur s-ar inmuia".

D.C.A Rosetti citeste notita si o recomanda locurilor competente spre cele de cuviinta, dupa care d. X... este sters cu creion rosu. (…)"

N.B. Scria Caragiale aceste lucruri pe vremea cand lucra la Timpul. Din iunie 1885, il vom gasi la Vointa nationala, oficios al liberalilor de la guvernare. In numarul din 4 octombrie 1885, gazetarul polemizeaza cu ziarul Romanul in chestiunea alegerilor din 6-10 noiembrie 1884, castigate tot de PNL, aflat la putere. Oficiosul Conservator denuntase fraudarea alegerilor. Scrie Caragiale: "Este un colosal moft politic tanguirea vecinica, ca alegerile nu au fost libere; e cel mai gogonat neadevar ca s-a atins de catre guvern libertatea votului". Hotarat lucru! In noiembrie 2004, PSD i-a lipsit gazetarul Caragiale.

LUMEA PRIN CARE TREC

Nevoia de a-l asculta si pe Ceausescu Ceausestii au fost condusi sau dusi la liftul urcand pe acoperisul CC de catre generalul Victor Stanculescu. Ce-a spus Nicolae Ceausescu in acele imprejurari, ce-a facut, si, in general, ce s-a petrecut de fapt, stim doar din relatarile post-decembriste ale generalului Stanculescu. Efortul acestuia e de a contura un atotputernic speriat, micsorat la ipostaza de iepure. Era Ceausescu panicat? S-a invoit s-o stearga din sediu ca sa nu fie linsat de popor? Versiunea generalului intra in conflict cu doua alte elemente extrem de importante. Primul se refera la momentul Congresului al XIV-lea al PCR, din 20-24 noiembrie 1989. Ceausescu urma sa strabata pe jos distanta dintre cladirea CC si cea a Palatului Regal, pentru a ajunge la Sala Palatului. Innebuniti de spatiul absolut deschis, deci imposibil de protejat pe deplin, cei de la Directia a V-a i-au sugerat sa renunte. Ceausescu a refuzat. Absolut firesc. Nimic din destinul sau nu-l semnala altfel decat gata sa infrunte primejdia cu pieptul deschis. Nu mersese el, in 1977, in mina ocupata de protestatarii din Valea Jiului care-l sechestrasera pe premierul Ilie Verdet? Nu-si asumase el, in 21 august 1968, indrazneala de a striga la rusi, peste Prut, din balconul CC? Logica personajului respinge momentul de lasitate din 22 decembrie 1989, asa cum il schiteaza versiunea lui Victor Stanculescu. Al doilea element il dau marturiile celor care l-au pazit la Targoviste. Toate insista pe faptul ca Nicolae Ceausescu nu intelegea ca insusi poporul nu-l mai voia. Fostul conducator incercase in dimineata lui 22 decembrie 1989 sa vorbeasca din balcon, prin portavoce, multimii intaratate din Piata. Gestul spune multe despre credinta sa intr-o lovitura de palat, ticluita de agenturile straine prin uneltele dinlauntru. E greu de crezut c-ar fi vrut s-o stearga din sediul CC pentru a-si pune pielea la adapost. Adevarul cere insa convocarea si a celorlalte parti. Din nefericire, pana acum n-a intrat in posesia istoricilor si versiunea lui Ceausescu.

BARFE

Realitatea citata prin carti La o prima vedere, "Memoriile" lui Gabriel Garcia Marquez nu te imbie la o lectura atatatoare. Autorul nu e un fost mare al politicii mondiale. N-a fost varat ca Stalin sau Churchill in evenimentele care au facut istoria secolului XX. Nu le-a fost martor activ ca jurnalist sau macar in calitate de stenodactilograf. Realitatea despre care vorbeste nu e nici ea interesanta pentru cititor. Columbia, nici macar Caraibe, nu joaca pe scena lumii de azi rolul de primadona. "Memoriile" se cauta, de regula, pentru a afla culisele momentelor si personalitatilor producatoare de istorie. Si totusi, primul volum al trilogiei, "A trai pentru a povesti", a fost mult asteptat de catre cititori. Explicatia? Proza lui Gabriel Marquez e declarat izvorata din realitatea politica, economica si sociala a Caraibelor. Ne indreptam spre "Memorii" asadar, cu imaginea Columbiei deja existente in capul nostru: cea din romanele marelui scriitor. Chiar daca aceasta realitate are trasaturi predominant fabuloase. Imaginea unei tari, a unei zone in constiinta planetara e fixata de cartile sale mari. Nu stim daca rusii se dau cu troica, daca beau ceai in jurul samovarului sau daca stau in izbe prin ferestrele carora scot capul voci melancolice. Din Gogol, Tolstoi, Cehov, Dostoievski stim ca asa e. Literatura a reusit sa impuna o realitate. Regula si-a spus cuvantul si in cazul Columbiei. Orice fan al "Veacului de singuratate" e convins ca-n Caraibe poate sa ploua 99 de ani, ca razboaiele civile devastatoare se pot isca de la o bataie intre cocosi. Oricat ne-am stradui sa ne pastram luciditatea, vom citi realitatea Columbiei - trecuta, prezenta si viitoare - ca o realitate descinsa din proza lui Marquez. Daca as fi investitor in Columbia as face un itinerar Marquez pentru turistii straini: de la Barranquilla la Aracataca. S-ar putea amenaja chiar si satul mitic Macondo. Ar fi mai cinstit rentabil decat cultivarea drogurilor. Replica Majestatea Sa Carol al II-lea il insarcineaza pe Gheorghe Tatarescu, in 17 noiembrie 1937, sa formeze noul guvern. "Frontul Romanesc" al lui Al. Vaida-Voevod se pusese de-a curmezisul in aducerea la putere a taranistilor, fostii sai camarazi si amici. Joi, 25 noiembrie 1937, la Clubul Frontului, el se justifica astfel: "Decat sa vie tatarii, mai bine sa ramana turcii".

SAPTAMANA VIITOARE

Cum a scapat Ionel Bratianu de un ministru incomod

NIMIC NU SE PIERDE

OCTOMBRIE 1934. Manevre Regale in Ardeal. Din cand in cand, puterea de la Bucuresti simtea nevoia sa le arate ungurilor ca "pe aici nu se trece!". Istoria a contrazis-o, in 1940